La conferința GRSP din Boston din decembrie 2009 vorbesc cu un tânăr român care locuiește de ani buni în Statele Unite. Îmi descrie situația comunității românești de acolo. ”Românii sunt cea mai dezbinată comunitate de străini. Toți sunt mai uniți ca noi. Polonezii, grecii… Toți!”. Am fost uimit.
*
Eram în metrou în New York. Era seară, imediat după Crăciun. Lumea obosită se întorcea în Queens. La un moment dat, o tânără cochetă și drăguță intră în metrou. Se așează pe un loc liber în fața mea și scoate o cutie de bomboane împachetată frumos. O primise cadou, cu siguranță. O deschide. Zâmbește deplin. Începe să întrebe oamenii de lângă ea dacă vor o bomboană. Generozitate sinceră. Îmi plăcea să privesc momentul. Zâmbeam și eu privind scena. Oamenii au refuzat rând pe rând bomboanele. Văzându-mă că o privesc și că zâmbesc, tânăra îmi spune în engleză: ”Vrei o bomboană?”. Răspund. ”Da, vreau.” Ea îmi sesizează accentul și își dă seama că nu sunt american. ”De unde ești?”, mă întreabă. ”Din România”, îi spun. Ea zâmbește. Îmi face semn și-mi spune în engleză ”Și eu!”. O invit mai aproape. O chema Oana. Plecată cu studii, îndrăgostită de societatea americană, a decis să se stabilească în New York în urmă cu șapte ani. Din vorbă în vorbă, ajunge să-mi povestească despre comunitatea de români din New York. ”Am prieteni extraordinari din România. Comunitatea de români, însă, nu este unită deloc.” Îmi revine instantaneu în memorie conversația din Boston.
*
Probabil realizarea cea mai mândră a ultimilor șaptezeci de ani de istorie, aceștia incluzând pe lângă altele pasivitatea și compromisurile noastre individuale și de grup, a fost o înveninare deplină a românilor de rând și uciderea încrederii și sentimentului de comunitate. Îi spuneam unei prietene înainte să plec la studii că degradarea umană este adevărata criză cu care ne confruntăm, în lipsa unor lideri necompromiși. Dezbinarea unor comunități românești din străinătate mi se pare doar încă un efect al acestei degradări profunde și continue.
Namaste.
vineri, 8 ianuarie 2010
Deseară ne-om bate!
Într-un interviu acordat ziarului Gândul, Nicu Covaci, membrul formației Phoenix, își exprimă dezamăgirea pentru felul în care au evoluat lucrurile în țara noastră și pentru faptul că acum se simte, cu tristețe, mai bine în Spania decât acasă. Dau un citat din acel interviu, apărut pe data de 4 ianuarie 2010. ” Îmi pare rău pentru tânăra generaţie, educată în filosofia firului de iarbă: să te apleci după cum bate vântul. Această naţie are un mare minus - îi lipseşte şira spinării. Învăţaţi să spuneţi nu. Luaţi-vă porţia, nu fărâmiturile. Eu Mioriţa aş mânca-o friptă. Lucrez de ceva vreme la AntiMioriţa, în care ciobanul, auzind de la oaia năzdrăvană ce i se pregăteşte, îi spune câinelui, prietenul lui: "Deseară ne-om bate!" Ştiu că-i o minciună, dar am nevoie de ea.”
*
La sfârșitul anului 2009 am asistat la un discurs al Simonei-Mirela Miculescu, ambasador al României la ONU. Discursul era adresat tinerilor români și a făcut referire inclusiv la pasivitatea la care îndeamnă o operă ca Miorița. Subiectul mă interesa. Știam din analiză tranzacțională, din psihologie, că oamenii dezvoltă în copilărie scenarii de viață pe care mai apoi tind să le trăiască. După ce își formează un anumit scenariu despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile, oamenii adaptează și reformulează realitatea în mintea lor pentru a putea trăi scenariul pe care l-au decis. Pentru mine Miorița e un scenariu pe care românii l-au învățat în timp și l-au retrăit iarăși și iarăși în istorie, un scenariu care îndeamnă la pasivitate și moarte împăcată, în loc de revoltă și luptă. Ce mi se pare revoltător este faptul că Miorița este predată copiilor. Ba nu. Revoltător mi se pare că este predată fără a se explica legătura ei cu modul păgubos în care românii gândesc în viața de zi cu zi. Aș preda Miorița la aceeași oră la care aș preda o lecție de asertivitate, o lecție despre cum să spui ”Nu!”. Nu sunt profesor de română, totuși. Nici de psihologie.
Dacă tot am intrat în subiectul scenarii ciudate, nu vi se pare absurd că de douăzeci de ani încoace ni se cântă în fiecare dimineață ”Deșteaptă-te Române”? Cât ne mai trebuie, încă douăzeci? Am să cred cu adevărat în această deșteptare, a noastră ca grup dar și în cea individuală, a fiecăruia, când nici un membru al Partidului Comunist nu va mai avea o funcție publică, când AntiMiorița lui Nicu Covaci va fi prezentă în același manual cu Miorița, iar în amintirea morților din 1989 imnul național al României va deveni, în loc de ”Deșteaptă-te Române!”, ”Timișoara” cântată de Phoenix.
Un an nou cu dragoste și împliniri!
Namaste.
*
La sfârșitul anului 2009 am asistat la un discurs al Simonei-Mirela Miculescu, ambasador al României la ONU. Discursul era adresat tinerilor români și a făcut referire inclusiv la pasivitatea la care îndeamnă o operă ca Miorița. Subiectul mă interesa. Știam din analiză tranzacțională, din psihologie, că oamenii dezvoltă în copilărie scenarii de viață pe care mai apoi tind să le trăiască. După ce își formează un anumit scenariu despre cum ar trebui să se întâmple lucrurile, oamenii adaptează și reformulează realitatea în mintea lor pentru a putea trăi scenariul pe care l-au decis. Pentru mine Miorița e un scenariu pe care românii l-au învățat în timp și l-au retrăit iarăși și iarăși în istorie, un scenariu care îndeamnă la pasivitate și moarte împăcată, în loc de revoltă și luptă. Ce mi se pare revoltător este faptul că Miorița este predată copiilor. Ba nu. Revoltător mi se pare că este predată fără a se explica legătura ei cu modul păgubos în care românii gândesc în viața de zi cu zi. Aș preda Miorița la aceeași oră la care aș preda o lecție de asertivitate, o lecție despre cum să spui ”Nu!”. Nu sunt profesor de română, totuși. Nici de psihologie.
Dacă tot am intrat în subiectul scenarii ciudate, nu vi se pare absurd că de douăzeci de ani încoace ni se cântă în fiecare dimineață ”Deșteaptă-te Române”? Cât ne mai trebuie, încă douăzeci? Am să cred cu adevărat în această deșteptare, a noastră ca grup dar și în cea individuală, a fiecăruia, când nici un membru al Partidului Comunist nu va mai avea o funcție publică, când AntiMiorița lui Nicu Covaci va fi prezentă în același manual cu Miorița, iar în amintirea morților din 1989 imnul național al României va deveni, în loc de ”Deșteaptă-te Române!”, ”Timișoara” cântată de Phoenix.
Un an nou cu dragoste și împliniri!
Namaste.
duminică, 29 noiembrie 2009
About Failure
Two players that marked the history of basketball met in the 1991 NBA final: Magic Johnson (L.A. Lakers) and Michael Jordan (Chicago Bulls). It was the first final for Jordan, the last for Johnson. I was curious to see how Jordan played in this game, because it was really his entrance on the stage of legendary players. I expected a decisive Jordan. It wasn’t like this. Michael was important, but nod decisive. He missed allot, even the last shot of the game, the shot that would have brought Chicago the victory or a tie. Lakers won 93 to 91.
***
In a book called „The Power of Failure”, Charles Manz talks about the wrong image that failure has in society. Failure is seen as something negative, maybe fatal. Failure is seen as a final result, a proof that somebody cannot achieve a goal. Is this true? At one point, one professor told Thomas Edison that he’s too stupid to ever learn anything. Despite this, after 9000 failed attempts, Edison invented electrical light in 1879. Did he have 9000 failures or successes? One child asked Edison just this. His answer was: „I didn’t fail. I just found out 9000 ways in which to not invent electrical light”.
Following what Edison said, failure is just a simple result in a long evolutionary process, just a step in a long way, just an opportunity that opens doors towards learning.
Lao Tzu: „Failure is the foundation of Success, the means through which it is achieved”
***
After the first game lost to L.A. Lakers, Chicago Bulls won 4 games. Michael Jordan was named the MVP of the 1991 NBA final. After a great career, this is what Jordan had to say about his failures, and maybe his first game in 1991: “I've missed more than 9000 shots in my career. I've lost almost 300 games. 26 times, I've been trusted to take the game winning shot and missed. I've failed over and over and over again in my life. And that is why I succeed.”
Namaste.
http://www.monitorulsv.ro/Fapt%20divers/2009-11-27/Despre-Esec&hl=cocieru&tip=all
***
In a book called „The Power of Failure”, Charles Manz talks about the wrong image that failure has in society. Failure is seen as something negative, maybe fatal. Failure is seen as a final result, a proof that somebody cannot achieve a goal. Is this true? At one point, one professor told Thomas Edison that he’s too stupid to ever learn anything. Despite this, after 9000 failed attempts, Edison invented electrical light in 1879. Did he have 9000 failures or successes? One child asked Edison just this. His answer was: „I didn’t fail. I just found out 9000 ways in which to not invent electrical light”.
Following what Edison said, failure is just a simple result in a long evolutionary process, just a step in a long way, just an opportunity that opens doors towards learning.
Lao Tzu: „Failure is the foundation of Success, the means through which it is achieved”
***
After the first game lost to L.A. Lakers, Chicago Bulls won 4 games. Michael Jordan was named the MVP of the 1991 NBA final. After a great career, this is what Jordan had to say about his failures, and maybe his first game in 1991: “I've missed more than 9000 shots in my career. I've lost almost 300 games. 26 times, I've been trusted to take the game winning shot and missed. I've failed over and over and over again in my life. And that is why I succeed.”
Namaste.
http://www.monitorulsv.ro/Fapt%20divers/2009-11-27/Despre-Esec&hl=cocieru&tip=all
marți, 24 noiembrie 2009
Death of an ego
In an article published in September 2008 in Harvard Business Review, Ed Catmull described the work environment of Pixar, the company that created Toy Story, The Incredibles, and Ratatouille. Ed Catmull is co-founder of the company and witnessed its evolution in time. One aspect that he mentions is that of the constant feed-back between employees, in a workplace where the only things that matter are creativity and solutions, instead of hierarchical positions. Two of the fundamental rules of Pixar: everybody has to have the freedom to speak with everybody and everybody should feel safe to share any idea. A person who cares too much about his/her opinion or has too much ego would not resist in such an environment.
***
Dennis Robinson, CEO of New Jersey Sports & Exposition Authority was invited one day to speak to students of Isenberg School of Management in Amherst, Massachusetts. I was lucky enough to be there. Dennis coordinates the organization of hundreds of events with thousands of attendees every year. It stuck in my mind: ”If you have a big ego, you have no place in my team”
***
I was learning at the same desk with one of my colleagues. He is a silent person. Nothing shows the depth and sharpness of his thoughts. For half an hour I watched him totally and peacefully dedicated to his learning. I watched him. His answers in class: no showing off, no ego. In that moment, in that second, the image in front of me became a big mirror. I saw every stupid thing I did to impress others, every single useless act, my inefficient habits. All there, in front of this silent young man, working simply to become a true professional. In that second, my soul collapsed like castle made of playing cards. An ego was just dying.
• Ralph Waldo Emerson : “What you do speaks so loud that I don’t hear what you say.”
• Dennis Robinson, CEO of NJSEA : “Take your job seriously, don’t take yourself seriously!”
• Aristotle: “We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit.”
• Bob Woodruff: "There is no limit to what a man can achieve as long as he doesn't care who gets the credit"
Namaste
***
Dennis Robinson, CEO of New Jersey Sports & Exposition Authority was invited one day to speak to students of Isenberg School of Management in Amherst, Massachusetts. I was lucky enough to be there. Dennis coordinates the organization of hundreds of events with thousands of attendees every year. It stuck in my mind: ”If you have a big ego, you have no place in my team”
***
I was learning at the same desk with one of my colleagues. He is a silent person. Nothing shows the depth and sharpness of his thoughts. For half an hour I watched him totally and peacefully dedicated to his learning. I watched him. His answers in class: no showing off, no ego. In that moment, in that second, the image in front of me became a big mirror. I saw every stupid thing I did to impress others, every single useless act, my inefficient habits. All there, in front of this silent young man, working simply to become a true professional. In that second, my soul collapsed like castle made of playing cards. An ego was just dying.
• Ralph Waldo Emerson : “What you do speaks so loud that I don’t hear what you say.”
• Dennis Robinson, CEO of NJSEA : “Take your job seriously, don’t take yourself seriously!”
• Aristotle: “We are what we repeatedly do. Excellence, then, is not an act, but a habit.”
• Bob Woodruff: "There is no limit to what a man can achieve as long as he doesn't care who gets the credit"
Namaste
vineri, 6 noiembrie 2009
Burned promises
One ancient great leader, arriving with his soldiers on the shore that would be the place of a bloody battle, ordered the ships with which they arrived to be burned down. The soldiers watched as the ships were sinking in the dance of flames and broken hearts of ultimate hope for escape from the enemy. Their only escape was gone, they could only go forward. Fight and win, or die.
*
What about all those promises?
What about what we told our parents? What about what we told our friends? What about what we told our lovers, both sitting on top of the world? What about what we told the people that trusted us? What about what we told ourselves?
*
In one year, not one cell stays the same in our bodies. Are we the same, or do our experiences transform us each day goes by? Are we the same or not? Are we the same children asking big questions without fear, for the first time? Are we the same scared teenagers having their first kiss? Are we the same crazy young people wanting to change the world? Are we still all this or have we died before in all these years many times without knowing, becoming better us? Have we burned our ships before?
*
Our promisses... our promisses... our ships...
In a way, without knowing, we all burned those ships before. We burned them and we laughed watching them burn, having left only the option to look forward! We burned them and we died in battle! And we became alive again!
http://www.ted.com/talks/lang/eng/dan_gilbert_asks_why_are_we_happy.html
*
What about all those promises?
What about what we told our parents? What about what we told our friends? What about what we told our lovers, both sitting on top of the world? What about what we told the people that trusted us? What about what we told ourselves?
*
In one year, not one cell stays the same in our bodies. Are we the same, or do our experiences transform us each day goes by? Are we the same or not? Are we the same children asking big questions without fear, for the first time? Are we the same scared teenagers having their first kiss? Are we the same crazy young people wanting to change the world? Are we still all this or have we died before in all these years many times without knowing, becoming better us? Have we burned our ships before?
*
Our promisses... our promisses... our ships...
In a way, without knowing, we all burned those ships before. We burned them and we laughed watching them burn, having left only the option to look forward! We burned them and we died in battle! And we became alive again!
http://www.ted.com/talks/lang/eng/dan_gilbert_asks_why_are_we_happy.html
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
