Picaturi

Se opri din mers. Era seara. Masinile goneau pe langa el. Auzea stropii mari cazand pe umbrela. Simtea, obosit, ceata gandurilor care nu se mai opreau. Era seara si era satul de tot si de toate.
Incet, cobori umbrela in fata lui.
Primii stropi de ploaie ii atinsera parul.
Picaturile ii cazura pe obraz ca niste lacrimi pe care nu isi dadu voie sa le accepte.
Firele de par ii plangeau.
Inchise ochii si vazu in fata ochilor o imagine pe care o stia. Un aer racoros care-si ducea degetele prin parul lui. Picaturile de ploaie care-l inveseleau pe campul de porumb din copilarie. Era acolo.
Verdele ii racori ochii si ii sufla viata in pleoape.
Parea ca si talpile simteau iarba rece de odinioara.
Nu stia cat timp a stat acolo, nemiscat. Mult.
Deschise ochii. Masinile goneau pe langa el.
Un lucru era sigur. Nu-si putea opri linistea, nu-si putea opri zambetul.

Avionul

Cu capul in palme, cu spatele lipit de scaun, vedea cu ochii mintii intregul avion, fiecare pasager, gandurile echipajului, cuvintele insotitoarelor inainte sa fie rostite. Vedea totul ca un om venit din viitor care traia momentul de undeva de sus, la cateva secunde inaintea tuturor.
- Stii ce ai de facut, isi zicea. Stii ca avionul pierde combustibil. Stii ca in jumatate de ora putem fi morti cu totii. Stii ca daca vei prelua controlul acum, poti aduce avionul in siguranta jos, acum cand toata lumea e infricosata. Stii ca lumea are nevoie de cineva in care sa creada, in care sa aiba incredere. Poti fi tu acea persoana?
Cu mainile in palme, intrebarile ii curgeau ca o cascada huruitoare : De ce eu? Daca nu eu, cine ?

In timp ce isi spunea lucrurile acestea, avionul pierdea incet din altitudine. In difuzoare, se auzi sec :
- Stimati calatori, va rugam sa ramaneti asezati si sa va puneti centurile de siguranta. Avionul are o defectiune tehnica, dar lucrurile sunt sub control.

Dupa privirile insotitoarelor, toti stiau ca lucrurile nu erau sub control.
Fiecare secunda parea o eternitate.
Un copil in dreapta incepu sa planga.

Cu capul in palme, barbatul numara scurt pana la 3. 1… 2… 3…
Se ridica in picioare…

Music and Dance

Transformari

Tusi inca o data. “E aerul de Bucuresti”, isi spuse. Gonea in noapte cu castile in urechi. Nu simtea nimic, doar oboseala si un gol ciudat in suflet si in mintea lui. Vroia doar sa ajunga acasa.
In fata lui, un barbat, mergea si el grabit pe trotuar. Strada era intunecata, patata doar de cateva lumini palizi. Baiatul isi fixa mai bine castile care ii duduiau in urechi, incercand sa uite de timpul care curgea prea greu. Dintr-o data, mainile barbatului din fata scapara o bucata de plastic pe jos. Baiatul o ridica in urma, aproape mecanic. Dupa 2 secunde, barbatul lasa pe mijlocul trotuarului si un sac mare de gunoi. Ajuns aproape cu 3 pasi in urma, baiatul ridica rapid si sacul. Nu schita niciun gest. Nu simti nimic. Nu ii pasa de nimic. Stia doar ca gunoiul nu trebuia sa fie acolo. Nu avea timp sa-l judece pe cel din fata lui. Nu vroia si nu-l interesa sa simta nimic pentrul el.
Barbatul observa cu coada ochiului cum baiatul ridica gunoiul. Se intoarse speriat.
- Ma iertati. Eu n-am vrut… Eu nu arunc gunoi pe strada… Doamne ce prost ma simt… Eu nu arunc gunoi pe strada…
Fara sa incetineasca nici macar o secunda, in ritmul asurzitor al castilor, baiatul ii puse barbatului gunoiul din nou in mana. Cu coada ochiului, dupa ce il depasi, observa cum barbatul arunca sacul intr-un tomberon.
Grabit, nu simtea nimic. Doar oboseala, si un gol ciudat in suflet si in mintea lui. Vroia doar sa ajunga acasa. Tusi inca o data.“E aerul de Bucuresti.”

Urme în noapte

Era dimineață. Bărbatul mai făcu doar câțiva pași până la banca din stația de autobuz. Afară ningea și stația părea un bun refugiu de moment.
Se așeză și respiră greu aerul rece, ca după o călătorie lungă. Neaua cădea liniștit în fața lui. Mașinile goneau, însă zgomotul lor parcă se oprea în bariera fulgilor fragili.
Oamenii începură să se adune în stație, înfrigurați, așteptând nerăbdători autobuzul care avea să-i ducă pe spre destinații necunoscute. Bărbatul îi privea pe fiecare cum se grăbeau. Autobuzul veni și stația se goli. Nebărbierit, cu hainele murdare și aerul greu și obosit, bărbatul se lăsă pe spate, privind în continuare fulgii, hipnotizat parcă de dansul lor lin.
Nu știa cât a stat acolo. Prin ochii încețoșați, de pe banca stației de autobuz, bărbatul simțea într-un fel că privește lumea din exterior, din afară, din altă lume. Părea că începe să înțeleagă lucrurile mai bine, mai clar, uitându-se la jocul repetitiv al mașinilor și al oamenilor care veneau în stație grăbiți și dispăreau în direcții necunoscute. Iar și iar… Alte fețe, același joc…
Nu știa cât a stat acolo. Parcă trezit dintr-un vis, bărbatul simți un fior rece și își trase haina în jurul gâtului. Era singur pe bancă și se înserase. Ninsoarea se oprise de ceva vreme.
Nici o mașină nu mai trecea, nici un om pe stradă. Doar lumina străzii și liniștea apăsau pe ochii și urechile lui. Simțea o durere de spate și ochii grei, de parcă îmbătrânise stând acolo pe bancă privind oamenii.
Ridică privirea. În fața lui, pe pustiul trotuarului, erau o mulțime de urme de pantofi în zăpadă. Unele erau îndreptate spre stânga, altele spre dreapta, unele erau mai mici, altele mai mari, toate formând un tablou haotic.
Bătrânul simți cum inima începe să-i bată mai tare, în timp ce ochii îi alunecau incontrolabil pe imaginea urmelor. Cine fuseseră acei oameni care au călcat în fața lui? Ale cui erau urmele? De unde au venit? Unde s-au dus?
Un fior de singurătate și de panică străbătu corpul bărbatului din cap până în picioare.
Se ridică grăbit și dispăru în noapte.