De ce am să mai scriu?

Fiindcă la început a fost Cuvântul. Fiindcă mai apoi a fost cuvântul. Şi atunci când ne despărţim şi se sfârşeşte, cuvintele sunt cele care rămân.
Fiindcă atunci când gândesc, sunt cuvinte. Fiindcă atunci când trăiesc, cunt cuvinte. Fiindcă atunci când iubesc, sunt cuvinte. Şi sânge, şi ploaie, şi foc. Şi nopţile, sunt cuvinte, când sunt, din cauza ta. Când eu sunt cel ce sunt, şi nu altul, sunt cuvinte. Adânci, dureroase, scrise cu foc, cuvinte.
Când sunt nervos, sunt cuvinte. Când, un luptător, sunt mai întâi în cuvinte. Şi explodez şi mă revolt în cuvinte, şi distrug cu ele, ca arme din oţel în venin. Când un împărat, în cuvinte, ca un copac ce-şi trage sevele din centrul Pământului. Când un iubit, sunt cuvinte. Nespuse, şoptite, sorbite, atinse, gemute, zgâriate... cuvinte.
Şi când creez sunt cuvinte. Fiindcă orice e creat, a fost deja creat în gânduri. Fiindcă aşa a fost şi e lumea. Înainte de viaţă, şi în viaţă e cuvântul. La început a fost Cuvântul. La început e, întotdeauna, Cuvântul.

Fiindcă seara, când noaptea se va băga ca o boare, sub pielea noastră... Ca un amant sub plapuma ta, ca o amantă în camera mea, doar a mea... am să-ţi şoptesc, zâmbind, bucuros că te văd... cuvinte. Sincere, adevărate, fericite, simple... cuvinte. :)