Facts and Thoughts

A fost o duminică nenorocită. Patul a avut un soi de forţă gravitaţională proprie. La fel şi monitorul calculatorului şi serialul plictisit la care m-am uitat. M-am simţit singur. Prea singur... şi fără drum. Fără direcţie...

Am ştiut toata ziua că trebuie să ies. Mă sufocam. Nu atât fizic, ci psihic. Trebuia să ies. Trebuia să mă gândesc la ce urmează să fac. La viitorul meu.

Am luat doi colegi şi am ieşit la o bere. Acelaşi loc retras. Aceeaşi bere la halbă. Aceeaşi relaxare.
Şi discuţiile au început.
Banalităţi... Lucruri simple. Nimicuri...

Până când am ajuns la „training”. La ce s-a întâmplat la Vatra Dornei, la trainingul Synergy, First Step pe care l-am organizat cu nişte prieteni. Unul dintre prietenii de la masă a fost participant. I-a plăcut. Vrea mai mult. Vrea Next Step. Unul dintre subiectele majore ale trainingului a fost distincţia dintre gânduri şi lucruri reale. Şi asta i-a plăcut. Ne aprindem amândoi.

Ce înseamnă „gânduri” şi „lucruri reale”?Vorbim despre cum creierul ne trişează constant şi ne duce în lumea noastră, diferită de lumea reală. Ce e „real”? Când mergem pe stradă şi vedem pe cineva plângând, tragem concluzii... „plânge de fericire”, „plânge de supărare”. La fel şi o mână dusă la frunte... tragem concluzii. Îl doare capul.. Se gândeşte... Are ceva pe frunte... Dar sunt concluziile acestea „reale”? Cum putem şti până întrebăm? Cum pot fi reale, devreme ce nu le vedem, nu le verificăm, ci sunt doar ideile noastre, interpretările noastre? Trăim în realitate sau doar într-o lume creată de noi? Oare trăim fiecare în „lala land-ul” lui? Cum putem verifica? Şi dacă nu le verificăm şi rămânem în ideile noastre, unde poate duce asta?... Ah, da... Ştiu... Duc la ... „toţi românii fură!”, „toţi ţiganii sunt murdari” etc...
Gânduri şi lucruri reale.... Cam cât la sută din viaţa noastră o trăim în realitate şi nu într-o lume fantastică pe care ne-o creăm prin ochelarii coloraţi ai minţii noastre?

Aveam discuţia asta de jumătate de oră cu prietenii mei.
Eram aprinşi, implicaţi. Prima bere se terminase.
Din senin, cineva s-a ridicat de la o masă şi s-a apropiat de mine. Mi-a făcut semn că vrea să vorbească cu mine. Un bărbat pe la 30-35 de ani. Îmbrăcat bine. Ameţeala îi făcea ochii să joace în nişte lacrimi sincere pe care doar băutura le poate da uneori.

„Nu ştii cine sunt. Nu contează. Ai să crezi că sunt ameţit. Dar sunt la fel ca tine. Sunt un idealist. Te-am auzit vorbind. Nu înţelegi. Eu am un copil de un an. Vreau ca fiul meu, când creşte, să fie învăţat de oameni ca tine. Sunt un idealist, ca tine. Am plecat în Anglia... locuiesc în Anglia... M-am întors să fac afaceri... Dar ce spuneai acolo... Sunt exact ca tine... Ia banii aceştia... Nu sunt mulţi, dar e tot ce am.. Mai am doar de taxi.. E tot ce-ţi pot da”

„Vă mulţumesc, dar nu pot să-i iau... trebuie să înţelegeţi. Uitaţi, facem aşa, îmi daţi o bere mâine şi vorbim.”

„Nu, nu mâine. Acum. Ia banii. Vreau să te sprijin în ce înveţi. Vreau ca fiul meu să aibă oameni ca tine când o să crească”

„Nu pot lua banii.”

„Ba da. Ia-i. E tot ce pot face pentru tine.”

„Nici nu ştiu cum vă cheamă.”

„Nu contează. Fac afaceri. Locuiesc în Anglia. Bine... uite... Ia cartea de vizită. Caută-mă când ai nevoie de ajutor. Dar acum ia banii”

„Nu ştiu ce să zic. Vă mulţumesc.” Şi a plecat. Nu s-a uitat în urmă.

Aşa zic şi acum. Vă mulţumesc. Nu pentru bani. Pierdut în cearşafuri şi gânduri, mi-am târât lehamitea, mintea pierdută şi corpul leneş afară. Şi după o oră cineva mi-a dat bani, fără să mă cunoască, fără să fi vorbit cu mine... fiindcă ar fi vrut ca eu, un om ca mine să-i înveţe copilul de un an când acesta va creşte.

Sunt fără cuvinte. Poate că aşa arată o întâlnire cu un înger.

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"