Amintire de liceu

Cine sunt eu ? De ce exist? Ce este cu lumea asta? Ce este moartea? Ce vreau? De ce vreau ce vreau ? De ce mã port cum mã port ? Cum pot sã obţin ceea ce vreau ?
Nu-i aşa cã sunt întrebãri simple ? Şi totuşi spune-mi un moment când în trecerea ta prin şcoalã, dragul meu cititor, un profesor s-a uitat în ochii tãi şi a scris pe tablã "Existã un singur adevãr: cã viaţa e o cãlãtorie cu un bilet dus-întors. Aceasta e o cãlãtorie scurtã. Sã învãţãm regulile jocului!". Mie unuia nimeni nu mi-a spus asta niciodatã. Am avut în schimb ore de religie, ore de diriginţie, de fizicã, de chimie, unde uneori se insinuau rãspunsuri la aceste întrebãri. Am mai avut profesori care-mi dãdeau teme şi care mã ţineau ocupat. Acest lucru m-a fãcut sã caut de unul singur.
Sã mã revolt, oarecum. Fiindcã simţeam efectiv cã ceva e în neregulã. Cum poţi sã faci doisprezece ani de şcoalã şi nimeni sã nu-ţi scrie pe tablã " Ai nişte vise, cum poţi sã le îndeplineşti?". Sunt absolut sigur cã am dreptate. Şi de obicei nu sunt atât de categoric. De obicei sunt primul care sã-mi schingiuesc ideile şi sã mã rãstignesc pentru ceea ce zic sau pentru felul în care o zic. Dar, cititorule, care e ordinea prioritãţilor? Sã ştiu formula benzenului sau sã mi se zicã de ce sufãr când sunt îndrãgostit? Anul trecut o fatã s-a runcat în Iaşi de la etaj din cauza dragostei. Existã oameni maturi care vor zâmbi dispreţuitor în faţa acestei poveşti. Dar din asta e compusã viaţa. Din suferinţã, dragoste, vise, energie şi apoi moarte. Povestea acelei fete poate fi catalogatã pateticã. S-a omorât din dragoste. Dar, la dracu, dupã doisprezece ani de şcoalã, poate cã ar trebui sã ştim şi ce sã facem când dãm peste un moment patetic. Domnilor maturi, nu-i aşa? La ce bun atâta muncã în bãnci, dacã atunci când ies, tinerii se aruncã de la etaj? La ce bun atâta muncã dacã atunci când ieşim de pe porţile liceelor nu ştim sã rãspundem decât cu etichete şi clişee la întrebarea: CINE SUNT EU? Sau poate nici voi, domnilor profesori nu ştiţi sã rãspundeţi la aceste întrebãri şi încercaţi sã ascundeţi, sã suprimaţi patetismul întrebãrilor adevãrate prin teme la chimie... Cum e?
Cred cã eram în clasa a unsprezecea. Profesoara mea de fizicã mi-a cerut sã scriu un articol pentru anuarul şcolii. Treceam printr-un momentent dificil şi ţin minte cã am încercat sã dau tot ce am mai bun, sã urlu prin cuvintele pe care le-am scris. Şi asta am fãcut. Am scris despre ce am zis mai sus. Despre faptul cã întrebãrile adevãrate rãmân fãrã rãspuns şi premisele dupã care suntem educaţi sunt total eronate. Spuneam cã logica conform cãreia 2+2=4 nu se aplicã în probleme existenţiale şi cã acolo se aplicã o altã lege 1/0=imposibil. Toatã logica matematicii se opreşte la 1/0=imposibil. Aceastã formulã exprimã absurdul pe care îl trãim cu toţii în viaţa aceasta. Împãrţim un 1, existenţa, la un 0, golul din noi, şi uneori noaptea, înainte sã închidem ochii, plângem şi sufletul nostru se frânge sub un crud IMPOSIBIL. Eram absolut convins cã aceste cuvinte o vor face pe profesoara mea sã râdã. Ea avea cam 50 de ani. Cu siguranţã ştia sã rãspundã la aceste întrebãri! Cine sunt eu? De ce gândesc cum gândesc? Cum pot sã fiu fericit?
Doar era... Doamna Profesoarã. Venea în fiecare zi şi preda cu o convingere totalã legile fizicii. Ştia totul. Când noi nu puteam rezolva o problemã, ne duceam la ea. Şi ea, cu uşurinţã, rezolva în câteva minute totul. Deci trebuia sã ştie! Eu nu fãceam decât un act de protest faţã de nişte oameni care ŞTIAU dar NU VROIAU sã-mi zicã.
Dar ce s-a întâmplat nu a fost ce mã aşteptam. S-a sunat, doamna profesoarã a intrat în clasã, colegii mei s-au liniştit. I-am dus, oarecum înfricoşat hârtia, sperând sã nu aibã o reacţie prea negativã. Ea s-a aşezat pe scaun şi a citit. Şi când a terminat, în loc sã spunã cã sunt patetic, în loc sã-mi explice care-i cheia lui 1/0=imposibil, doamna profesoarã, Doamna Profesoarã, a început sã plângã. A plâns cu bucata aceea de fiţuicã în mânã pe care eu o mâzgãlisem cu urã cu o noapte înainte.
Nu am putut decât sã-i smulg foaia dintre mâini şi sã o rup în zeci de bucãţi. Ceva nu era în regulã! Nu ştiam dacã în mine sau în felul în care suntem învãţaţi sau nu sã privim lucrurile. Dar aveam de gând sã aflu...

18 mai 2007. Ponta Delgada, Insulele Azore

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"