De ce te iubesc, bunicule?

Fiindcă atunci când îţi iau mâna ta între ale mele ai o mână caldă, bătătorită de muncă.
Fiindcă îmi zici „Bine ai venit!” de fiecare dată cu ochii când mă vezi.
Fiindcă îmi zici Prâslea lui bunicu.
Fiindcă eşti bun.
Fiindcă asculţi.
Fiindcă m-ai învăţat să fiu ce sunt şi nimic altceva.
Fiindcă niciodată nu te-ai plâns de nimic şi ai munci şi acum, dacă te-ar lăsa corpul.
Pentru zilele în care am mers împreună la cosit. Şi când eram mic şi tu erai mai tânăr. Şi când eu am crescut şi tu ai mai îmbătrânit.
Pentru ziua când iapa noastră a scăpat din pripon la 12 noaptea şi am mers tot drumul pe jos şi m-ai ridicat când alunecam şi plângeam. Pentru că nu ai înjurat şi nu ai blestemat atunci, ci ai mers şi m-ai ridicat şi atât.
Pentru când am mers la fân şi la cartofi şi porumb.
Pentru când eram obosiţi după o zi de muncă.
Pentru când eram tăcuţi după o zi de muncă. Şi-ţi puneai mâna pe genunchiul meu şi mă întrebai cu vocea vie, zâmbind: „Foame?”

Pentru că mă strângi tare la piept când vin şi când plec.
Fiindcă mă iubeşti, bunicule. De asta te iubesc.
Sărumana.