Calea Solitarului

Pus în faţa foii de hârtie sau în faţa calculatorului, un om care simte nevoia să scrie, nu doar tastează cuvinte, nu doar desenează... care simte nevoia, îmi e clar acum că e un solitar.
Semnele pe care le pune jos sunt nimic altceva decât un medicament pe care şi-l administrează bolnav sufletului, în căutarea îndestulării setei cascadei de cuvinte. Omul care scrie fiindcă are nevoie e un căutător a ceva ce nu poate niciodată exprima. El nu vrea să scrie, ci îşi atinge bucăţica lui de Nirvana din aranjamanetul sunetelor care cad. Nu e dorinţă sau moft, e nevoie. E o boală. Boala de a merge mai adânc, la următoarea virgulă, la următorul punct. La următoarea propoziţie care duce mai aproape de limita prăpastiei. Mai aproape, mai aproape... Zbor...
Omul care scrie, singur în faţa foii, ca generalii în faţa armatelor, ca exploratorii în vânt şi ploaie, ca alpiniştii în viscol, îşi înfruntă limitele prin aruncarea creierului în dansul narcotic al ritmurilor ascunse şi...caută. Izvorul adâncimii lui va îndestula, poate, setea unora din jur, dar niciodată pe a lui.
E nirvana lui. Fără drog. E meditaţia lui. Rugăciunea lui. Solitară.

Norocoasă şi profetică blestemată cale a solitarului.
Am să scriu. Da, da, am să scriu.
Namaste.