Azi

În bucătăria hotelului în are lucrez ca asistet marketing am tot văzut o fată tânără, mică de statură, cu tenul închis. E imposibil să nu o remarc.

Azi mă trage de mânecă şi mă întreabă: „Ştii engleză?” Zic: „Da, ştiu”.
Îmi scoate în faţă un Nokia vechi şi-mi arată un mesaj. Îi traduc. „Salut! Ce faci? Sper că îţi e dor de mine”. Apoi îmi iese din mesaj şi-mi arată altul. „E acelaşi lucru, îmi pare rău.” Aproape nu-i vine să creadă. Spera la mai mult de la al doilea mesaj.

Mă întreabă dacă am terminat facultatea. Îi zic da. Mă întreabă ce. Îi zic marketing. Mă întreabă dacă am lucrat în facultate. Zic nu, am fost norocos. Mă priveşte ca pe un norocos. „Şi cum e, bine?” Spun, „da, e bine. Am avut părinţi care m-au ţinut. Am fost norocos”. Îşi întoarce privirea tristă. „Eu sunt în anul 1 la asistenţă medicală. Şi trebuie să lucrez, dar nu mai pot. Nu mai pot învăţa după ce vin acasă. Îmi dau demisia. Azi e ultima zi.”

O colegă trece pe lângă ea şi zice cu părere de rău „E ultima zi pentru Paula”, apoi pleacă grăbită.

Paula se rezeamă de perete cu ochii pierduţi. Simt nevoia să zic ceva, orice.
O mângâi pe umăr şi-i zic: „Va fi bine, ai să vezi”

Răspunsul pe care mi l-a dat la clişeul meu idiot m-a cutremurat. Fiindcă venea din partea unui om care suferă şi a suferit.

„Va fi bine”, i-am zis.

Ridică ochii, şi neînţelegând ce vroiam să zic, mă întreabă oarecum cu mintea unui copil şi adult trecut prin multe: „De ce zici asta?”

Chiar aşa... Cu ce drept zic asta?

Namaste.