Viziunea

Totul e creat de două ori. O dată e creat în mintea creatorului. A doua oară e totul pus în practică.

Azi mi-am dat seama, din discuţia cu cineva, cât de importantă e valoarea primei creaţii. Îmi vorbea cu entuziasm, cu putere, cu voinţă despre ceva ce avea să facă. Mă întrebam în acel moment ce şanse sunt ca lucrul pe care vroia sa-l facă să nu se îndeplinească? 0 absolut! Voinţa, energia pe care o proiecta acel om erau prea puternice. Făcea totul să se învârtă! Ar fi mutat munţii! Ce cale mai bună să reduci riscul ? Ce cale mai bună ca să te asiguri că totul va funcţiona, decât să-ţi creezi o imagine în minte şi să-i dai viaţă ?

Am rămas uluit...
Prima creaţie, creaţia din lumea pasiunii, a ideilor însufleţite e la fel de importantă... ba nu... greşesc.. e vitală creaţiei din lumea reală. A doua nu există cu adevărat, ca şi creaţie total împlinită, dacă înainte nu a existat viziunea ei plină de pasiune.

Dintre toate rândurile pe care mi le-a zis acel om, mi-a rămas în minte ceva ce mă cutremură şi acum din cauza simplităţii: „Ce vezi, Ovidiu ? Ce vezi, când închizi ochii ?”

Ce văd, am să obţin.
Fiindcă înaintea a ceea ce creez, mai există o creaţie ascunsă. Viziunea. Ceea ce Cred cu adevărat.

Aveau dreptate oamenii aceia vechi. La început chiar a fost Cuvântul.

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"

Scoate veninul!

Povestea asta o ştiu de la Stephen Covey, profetul meu în viaţă.

Un tânăr merge pe drum. Din greşeală, fără să se uite pe unde merge calcă pe un şarpe veninos. Şarpele îl muşcă.

Înfuriat, tânărul o ia după şarpe. Şi fuge după el cu gândul să se răzbune.

Acum, vine întrebarea, întrebarea... Cine îi face rău tânărului?
Şarpele?

Şarpele după care fuge, cu gând de răzbunare?
Muşcătura?

Sau veninul?... Veninul ascuns, care-l distruge pe dinăuntru în timp ce el aleargă...

Şi aleargă după ce?...

Scoate veninul afară. Scoate veninul afară, Ovidiu!

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"

Cine a fost mai bărbat azi ?

Cine a fost mai bărbat azi ?
Prietenul meu care tremurând s-a dus în faţa grupului de oameni în ţoale business ? Sau profesorul care ne atenţiona că viaţa e o mare competiţie, după care a dat autoritar două colege afară ?

În jungla de acum două mii de ani, în lumea animalelor, în supa asta genetică, în nenorocita de lume, în lumea în care căprioara e mâncată de lup şi lupul moare dintr-o lovitură de urs, cu siguranţă Profesorul meu de azi ar supravieţui. Genele lui s-ar răspândi mai departe. Fiindcă viaţa e o luptă. Şi asta vrea să şi credem. Şi are dreptate.

Şi atunci... locul colegului meu care tremura înainte să iasă în faţă unde era ? Locul omului care tremură de frică, de febră, de emoţie, de suferinţă, de ură, de răzvrătire, paralizat.. locul omului care totuşi se ridică şi iese în faţă, mult mai încet decât ar putea vreodată supravieţui în faţa lumii de acum 2000, 3000, 10.000 de ani... mult mai încet şi nesigur decât ar putea supravieţui în „jungla vieţii” ... locul colegului meu unde e ?

Prietene.. iti zic prieten, fiindcă chiar îmi eşti prieten.
Pentru mine un bărbat e acela care e pregătit să moară pentru ceva diferit de el însuşi. Un bărbat e cel care renunţă la zilele lui, la securitatea lui, la ce are, doar de-al dracu, doar ca să se depăşească. Bărbatul e cel care, în ciuda întregii lumi, în ciuda lui însuşi, îşi aruncă Cantitatea, o calcă în praf şi alege în schimb Calitatea. Alegerea Calităţii în detrimentul Cantităţii, asta numesc eu bărbăţie.

Prietene, în viaţa mea nu am văzut un om mai frământat decât tine atunci când te pregăteai sa te ridici în faţa gaştei de înţoliţi cu cravate. Dar în acelaşi timp, în viaţa mea nu am văzut un bărbat mai curajos. Ai renunţat la Cantitatea de siguranţă pe care ţi-o dădea scaunul şi ai dat-o pe Calitatea omului care îşi învinge slăbiciunile. Pentru faptul că ai făcut ceva contrar stării pe care ţi-a urlat-o şi mintea şi corpul, eu îmi scot pălăria în faţa ta.

Gabi, pentru mine, tu ai fost mai bărbat decât toţi băieţii din cameră.

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"

Nenegociabil

-Dă-mi te rog un pix
-Da, poftim!

-Dă-mi te rog o foaie.
-Da, uite!

-Dă-mi te rog 5 minute!
-Nu, mersi!

Unele lucruri nu se negociază. Mi se întâmplă să cer şi să mi se ceara des, zilnic câte ceva. Tuturor ni se întâmplă. Până şi eu îmi cer lucruri. Vreau sa stau mai mult în pat. Vreau sa lenevesc, vreau sa mă mint. Toate sunt cerinţe. Şi alţii. Alţii vor de la mine lucuri mici, lucruri mari. Vor un pix, vor timp. La ce spun DA? La ce spun NU?
Azi mergeam trăgând amărâtul meu de ghiozdan de la gară şi mi-a trecut prin minte scurt, nu ca personalul care mi-a adus mâncarea, ci ca un TGV gata să fugă de gara mea. Ceea ce nu e negociabil e orice lucru, orice resursă care e limitată prin natura ei. Un pix am să găsesc tot timpul. Am să scriu cu degetul dacă nu. O relaţie e negociabilă, părinţii nu. Mâncarea e negociabilă, trupul nu. Timpul, timpul nu mi-l mai dă nimeni înapoi. Fericirea nu mi-o dă nimeni. Zâmbetele nu mi le mai dă nimeni înapoi dacă le pierd acum. Adevărurile nespuse, integritatea, curajul, loialitatea, nimeni, nimeni nimeni nu mi le mai dă înapoi dacă le cedez aici şi acum. Nenegociabile.

Aşa că m-am prins.
Unele lucruri nu sunt negociabile. Da, da, Ovidiu, căpos atrăgător ce eşti!
EU sunt nenegociabil.

"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"