Continui să mă gândesc continuu, în paralel cu toate lucrurile pe care le fac, cu licenţa... Nu pot să mă opresc să mă gândesc...
Oare cine a zis-o? Nu mai ţin minte...
Când un bărbat îşi găseşte adevărata putere, misiunea, forţa... atunci o femeie de lângă el se relaxează instantaneu... involuntar. Ea ştie... Ea simte... Ea simte când el ştie... Asta e!
Şi când mă gândesc că aceste stări... puterea completă şi relaxarea completă se află în noi... Se află deja scrise acolo...
Nu mă pot opri să mă gândesc... Că de fapt noi trebuie să renunţăm la ce am învăţat şi să ne întoarcem la ce suntem de fapt... nu să învăţăm mai mult...
Puterea şi relaxarea sunt o cheie şi o uşă... Când se potrivesc, dincolo de cuvinte, dincolo de logică, totul se deschide...
Putere şi non-agresiune... Şi aici intră Ghandi, nu? Şi întoarcerea obrazului, nu? Fiindcă să poţi să întorci obrazul trebuie să fii puternic... Trebuie să fii... lumina şi viaţa... Esenţa.
Nu pot să mă opresc din a mă gândi...
Aici greşesc evoluţioniştii...
Da.. suntem nişte maşini. Da suntem nişte maşini făcute să supravieţuiască... Dar aici greşesc. Fiindcă pe lângă supravieţuire, misiunea noastră prin excelenţă, impregnată în fiecare celulă, în fiecare atom, este găsirea şi trăirea iubirii... cea din non-agresiune, din non-ataşament... când puterea lui o face pe ea să se relaxeze... şi ajung amândoi... Acasă.
Nu pot să mă opresc din a mă gândi... E dincolo de cuvinte... Totul... E dincolo... În priviri...
Namaste.
miercuri, 28 mai 2008
luni, 26 mai 2008
De ce te iubesc, bunicule?
Fiindcă atunci când îţi iau mâna ta între ale mele ai o mână caldă, bătătorită de muncă.
Fiindcă îmi zici „Bine ai venit!” de fiecare dată cu ochii când mă vezi.
Fiindcă îmi zici Prâslea lui bunicu.
Fiindcă eşti bun.
Fiindcă asculţi.
Fiindcă m-ai învăţat să fiu ce sunt şi nimic altceva.
Fiindcă niciodată nu te-ai plâns de nimic şi ai munci şi acum, dacă te-ar lăsa corpul.
Pentru zilele în care am mers împreună la cosit. Şi când eram mic şi tu erai mai tânăr. Şi când eu am crescut şi tu ai mai îmbătrânit.
Pentru ziua când iapa noastră a scăpat din pripon la 12 noaptea şi am mers tot drumul pe jos şi m-ai ridicat când alunecam şi plângeam. Pentru că nu ai înjurat şi nu ai blestemat atunci, ci ai mers şi m-ai ridicat şi atât.
Pentru când am mers la fân şi la cartofi şi porumb.
Pentru când eram obosiţi după o zi de muncă.
Pentru când eram tăcuţi după o zi de muncă. Şi-ţi puneai mâna pe genunchiul meu şi mă întrebai cu vocea vie, zâmbind: „Foame?”
Pentru că mă strângi tare la piept când vin şi când plec.
Fiindcă mă iubeşti, bunicule. De asta te iubesc.
Sărumana.
Fiindcă îmi zici „Bine ai venit!” de fiecare dată cu ochii când mă vezi.
Fiindcă îmi zici Prâslea lui bunicu.
Fiindcă eşti bun.
Fiindcă asculţi.
Fiindcă m-ai învăţat să fiu ce sunt şi nimic altceva.
Fiindcă niciodată nu te-ai plâns de nimic şi ai munci şi acum, dacă te-ar lăsa corpul.
Pentru zilele în care am mers împreună la cosit. Şi când eram mic şi tu erai mai tânăr. Şi când eu am crescut şi tu ai mai îmbătrânit.
Pentru ziua când iapa noastră a scăpat din pripon la 12 noaptea şi am mers tot drumul pe jos şi m-ai ridicat când alunecam şi plângeam. Pentru că nu ai înjurat şi nu ai blestemat atunci, ci ai mers şi m-ai ridicat şi atât.
Pentru când am mers la fân şi la cartofi şi porumb.
Pentru când eram obosiţi după o zi de muncă.
Pentru când eram tăcuţi după o zi de muncă. Şi-ţi puneai mâna pe genunchiul meu şi mă întrebai cu vocea vie, zâmbind: „Foame?”
Pentru că mă strângi tare la piept când vin şi când plec.
Fiindcă mă iubeşti, bunicule. De asta te iubesc.
Sărumana.
miercuri, 21 mai 2008
(no subject) Synergy
Hello Ovidiu,
how are you? how did your life improved since we talked last time? what's new? and maybe you have something to share? :)
i have something to share:) even if some time passed after the trainings i feel the benefit of it every day... i learned to look at the same situation from different points of view. it may sound tall but sometimes i feel much more superior than the others, just because i see advantages everythere, even if it is unsuccessful situation.
what is more i learned to control myself. i used to complain a lot about, what difficult my life sometimes is (now i laugh when i remmember it.. ) now i know that everything is possible! my daily life is much more colourful:)
well but there i still something i have to work with... :) i still can't plan my works, or if i plan something to do until some time it usualy fails... sometimes i can't make myself to take some responsibilities. tell me can i learn to do things i planned at exact time!? (it doesn't help me if i even write it somewhere)
well now something about more interesting things:) yesterday i were in Backstreet boys concert! i could say that this was this month's best day! :) i also met Arturas there, guess if we were talking about Romania:) of course we were, Synergy changed both of our life and there will always be what to talk about:)
i think it is enough for this time, now i want to hear something from you:)
P.S. Maybe you know any exchanges or some kind of project which is going to be in summer? let me know if you know any worthy to be attended:)
Lots of love, R.
Namaste.
how are you? how did your life improved since we talked last time? what's new? and maybe you have something to share? :)
i have something to share:) even if some time passed after the trainings i feel the benefit of it every day... i learned to look at the same situation from different points of view. it may sound tall but sometimes i feel much more superior than the others, just because i see advantages everythere, even if it is unsuccessful situation.
what is more i learned to control myself. i used to complain a lot about, what difficult my life sometimes is (now i laugh when i remmember it.. ) now i know that everything is possible! my daily life is much more colourful:)
well but there i still something i have to work with... :) i still can't plan my works, or if i plan something to do until some time it usualy fails... sometimes i can't make myself to take some responsibilities. tell me can i learn to do things i planned at exact time!? (it doesn't help me if i even write it somewhere)
well now something about more interesting things:) yesterday i were in Backstreet boys concert! i could say that this was this month's best day! :) i also met Arturas there, guess if we were talking about Romania:) of course we were, Synergy changed both of our life and there will always be what to talk about:)
i think it is enough for this time, now i want to hear something from you:)
P.S. Maybe you know any exchanges or some kind of project which is going to be in summer? let me know if you know any worthy to be attended:)
Lots of love, R.
Namaste.
joi, 15 mai 2008
Jocul de-a complimentele
Am făcut de multe ori complimente. Uneori sincere. Uneori neobişnuite. Uneori ironice.
Nu m-am întrebat, însă, niciodată cum se simte o persoană care primeşte un compliment de la mine.
Mai ales în cazul unor persoane care sunt obişnuite cu aşa ceva.
Îmi aduc aminte de un moment din trainingul din Olanda când, la sfârşit, o fată s-a uitat lung în ochii mei şi mi-a zis: „You are beautiful! You are simply beautiful!” Ne-am privit în ochi mult, de parcă în acel moment s-ar fi întâmplat o ceremonie, ceva sacru... Nu ştiam ce să mai zic. Eram încurcat, şocat de ce a zis. Am tăcut amândoi şi ne-am uitat pur şi simplu unul în ochii celuilalt. Timpul s-a oprit. Totul s-a oprit.
Pentru mine aceea a fost o frântură de iubire. 1 minut. A fost iubire simplă, gratuită, curată.
Mi-am promis ca de atunci, când am să mai fac un compliment sau am să dau un feed-back, am să o fac sincer. Oricât de ciudat, nedrept, neobişnuit ar suna.
Vor fi evenimente. Cui îi pasă de consecinţe? Viitorul şi trecutul oricum nu există. Prezentul, aici şi acum, e pur şi simplu... as good as it gets. Mă duc să-mi iau pastilele.
Namaste.
Nu m-am întrebat, însă, niciodată cum se simte o persoană care primeşte un compliment de la mine.
Mai ales în cazul unor persoane care sunt obişnuite cu aşa ceva.
Îmi aduc aminte de un moment din trainingul din Olanda când, la sfârşit, o fată s-a uitat lung în ochii mei şi mi-a zis: „You are beautiful! You are simply beautiful!” Ne-am privit în ochi mult, de parcă în acel moment s-ar fi întâmplat o ceremonie, ceva sacru... Nu ştiam ce să mai zic. Eram încurcat, şocat de ce a zis. Am tăcut amândoi şi ne-am uitat pur şi simplu unul în ochii celuilalt. Timpul s-a oprit. Totul s-a oprit.
Pentru mine aceea a fost o frântură de iubire. 1 minut. A fost iubire simplă, gratuită, curată.
Mi-am promis ca de atunci, când am să mai fac un compliment sau am să dau un feed-back, am să o fac sincer. Oricât de ciudat, nedrept, neobişnuit ar suna.
Vor fi evenimente. Cui îi pasă de consecinţe? Viitorul şi trecutul oricum nu există. Prezentul, aici şi acum, e pur şi simplu... as good as it gets. Mă duc să-mi iau pastilele.
Namaste.
Toma
Asta s-a întâmplat acum o lună. Mergeam pe stradă şi mă gândeam la ale mele. Pe la 20 de metri am văzut un om care căuta priviri. Exact asta făcea. Căuta priviri. Pentru o secundă a întâlnit-o pe a mea. Am continuat să merg. S-a apropiat de mine.
-Salut. Am nevoie de 3 mii de lei. Am ieşit azi din puşcărie.
Am continuat să merg.
-3 mii de lei.
M-am scotocit prin buzunar. I-am dat 3 mii de lei.
Când a întins mâna, i-am văzut mâna tatuată. Chiar era un puşcăriaş.
M-am simţit de parcă cineva mi-a înfipt ceva în inimă.
M-am oprit şi mi-am deschis portofelul. I-am mai dat 10 mii.
S-a uitat în ochii mei câteva secunde.
-Mulţumesc...
Şi a plecat.
În viaţa mea nu m-am simţit mai ipocrit, mai laş şi mai nenorocit ca în clipa aceea.
De ce dracu a trebuit să văd tatuajele înainte să-i dau mai mult?
De ce dracu nu mi-a fost de-ajuns privirea aia?
De ce dracu i-am dat doar 10 mii?
Aş fi alergat după el după ceea să-i dau mai mult. Ce conta ce a făcut? A furat, a tâlhărit? CE conta? Avea nevoie de ajutor... Şi mi-a cerut 3 mii. Şi m-a privit în ochi. A fost prea târziu.
Cu 2 săptămâni înainte cineva mi-a dat o sumă infinit mai mare fiindcă m-a auzit vorbind 5 minute la un bar nenorocit.
Acum mi-a trebuit să pun mâna pe rană, să văd nişte tatuaje strâmbe pe o mână zgâriată, ca să deschid un rahat de portofel şi să dau 10 mii.
DE CE? DE CE?
Si de ce dracu am tăcut azi?
-Salut. Am nevoie de 3 mii de lei. Am ieşit azi din puşcărie.
Am continuat să merg.
-3 mii de lei.
M-am scotocit prin buzunar. I-am dat 3 mii de lei.
Când a întins mâna, i-am văzut mâna tatuată. Chiar era un puşcăriaş.
M-am simţit de parcă cineva mi-a înfipt ceva în inimă.
M-am oprit şi mi-am deschis portofelul. I-am mai dat 10 mii.
S-a uitat în ochii mei câteva secunde.
-Mulţumesc...
Şi a plecat.
În viaţa mea nu m-am simţit mai ipocrit, mai laş şi mai nenorocit ca în clipa aceea.
De ce dracu a trebuit să văd tatuajele înainte să-i dau mai mult?
De ce dracu nu mi-a fost de-ajuns privirea aia?
De ce dracu i-am dat doar 10 mii?
Aş fi alergat după el după ceea să-i dau mai mult. Ce conta ce a făcut? A furat, a tâlhărit? CE conta? Avea nevoie de ajutor... Şi mi-a cerut 3 mii. Şi m-a privit în ochi. A fost prea târziu.
Cu 2 săptămâni înainte cineva mi-a dat o sumă infinit mai mare fiindcă m-a auzit vorbind 5 minute la un bar nenorocit.
Acum mi-a trebuit să pun mâna pe rană, să văd nişte tatuaje strâmbe pe o mână zgâriată, ca să deschid un rahat de portofel şi să dau 10 mii.
DE CE? DE CE?
Si de ce dracu am tăcut azi?
duminică, 11 mai 2008
Teama
Teama adanca a unei femei. Ca nu e iubita. Ca nu e demna de iubire.
Teama adanca a unui barbat. Ca nu e destul de bun. Ca nu va fi destul de bun.
Namaste.
Teama adanca a unui barbat. Ca nu e destul de bun. Ca nu va fi destul de bun.
Namaste.
SuPORTing
Mâine, pe 12 mai va avea loc meciul de fotbal dintre profesori şi studenţi. Îl organizăm noi, studenţii de la Marketing, anul 4. Banii vor fi donaţi une şcoli cu copii cu dizabilităţi din Iaşi.
Nu fac postul mare, fiindcă nimănui nu-i plac posturile mari. Nici măcar credincioşilor. J
Doar o mică remarcă.
Sunt extraordinar de entuziasmat de felul în care s-au implicat colegii mei. Deşi răsplata financiară este minimă, deşi mesajul şcolii în care am învăţat a fost „faceţi bani!”, deşi nu am lucrat împreună până acum la un astfel de nivel, fiecare dintre colegi şi-a luat rolul în primire şi a transpirat pentru partea lui de responsabilitate. Am bătut culoarele căminelor până noaptea ca să vindem bilete, am lucrat la afişe şi invitaţii, am căutat sponsiorizări şi câte altele.
Mă duce mintea la un singur lucru, pe care i l-am scris unei colege de-ale mele din organizarea celuilalt eveniment al studenţilor, Bizariada. I-am zis că acum jumătate de an nu a existat nimic. Iar faptul că acum există, iar nişte copii vor simţi asta în urma noastră mi se pare extraordinar.
Chiar dacă nici unul dintre voi n-o să-mi citească blogul :-P, vă mulţumesc colegi!
Hai SuPORTing!
Namaste.
Nu fac postul mare, fiindcă nimănui nu-i plac posturile mari. Nici măcar credincioşilor. J
Doar o mică remarcă.
Sunt extraordinar de entuziasmat de felul în care s-au implicat colegii mei. Deşi răsplata financiară este minimă, deşi mesajul şcolii în care am învăţat a fost „faceţi bani!”, deşi nu am lucrat împreună până acum la un astfel de nivel, fiecare dintre colegi şi-a luat rolul în primire şi a transpirat pentru partea lui de responsabilitate. Am bătut culoarele căminelor până noaptea ca să vindem bilete, am lucrat la afişe şi invitaţii, am căutat sponsiorizări şi câte altele.
Mă duce mintea la un singur lucru, pe care i l-am scris unei colege de-ale mele din organizarea celuilalt eveniment al studenţilor, Bizariada. I-am zis că acum jumătate de an nu a existat nimic. Iar faptul că acum există, iar nişte copii vor simţi asta în urma noastră mi se pare extraordinar.
Chiar dacă nici unul dintre voi n-o să-mi citească blogul :-P, vă mulţumesc colegi!
Hai SuPORTing!
Namaste.
sâmbătă, 10 mai 2008
Matematică
Să zicem că am să triesc 60 de ani. Să zicem... Doamne, tu ştii mai bine când o să te saturi de mine. Deci, 60 de ani. Să zicem că anul are 365 de zile. 365 ori 60 ori 24 de ore fac 525600 ore. Din astea 7 ore pe zi le dorm. Deci. 7 ori 365 ori 60 fac 153300 de ore. Rămân 372300 de ore. Adică în jur de 40 de ani. Din aceştia, până pe la 10 ani, amintirile nu se prea pun. Sunt, nu zic... dar nu-s senzaţionale. Bine, m-am îndrăgostit de Doamna Învăţătoare, am luat premiul 1... dar tai fără grijă încă vreo 10 ani în care am fost doar un copil zgâiat care îşi buchisea cărţile. Deci... 30 de ani. Din aceştia, până prin liceu am făcut cam ce mi-au zis alţii să fac. Să zicem că mai scadem vreo 7 ani. 23 de ani. Vârsta mea de acum. La mulţi ani, Ovidiu! Să mai scadem! Doar sunt perfect pregătit şi programat pentru o viaţă normală de om normal. Din 23, fiindcă viaţa e nenorocită, vreo 15 am să fac din nou ce vor alţii. Rămân 8. Din 8, jumătate am să-mi petrec făcându-mi griji, fiind trist, întrebându-mă de ce dracu am un şef atât de bou şi ce ar trebui să fac cu viaţa mea. Rămân 4. Din cei 4 jumătate am să mi-o petrec fiind gelos pe vecinul care are o casă mai mare, are o maşină mai tare, are o blondă cu cur şi ţâţe. Rămân 2. Din cei 2 ani, cam un an am să-mi privesc tavanul înainte să adorm şi am să mă întreb de ce dracu viaţa e cum e şi nu altfel. Mai rămâne 1 an. Din cele 365 de zile, jumătate am să plâng. 180 de zile. Jumătate am să mă cert. 90 de zile. Jumătate am să fiu un nenorocit şi un fals. 45 de zile. Jumătate am să fiu un ipocrit. 22 de zile. Jumătate am să mint. 11 zile. Încă jumătate am să plâng din nou. 5 zile. Jumătate am să privesc în gol. 2 zile. Jumătate am să tac. 1 zi. A mai rămas o zi. O zi... Să sper, să visez, să construiesc, să ascult, să mângâi, să ating, să sărut, să vreau, să ţip, să dansez, să fac dragoste, să iert, să iubesc... O zi... O zi ca să-i spun, ascuns, uitând de riscuri, gratis: „Te iubesc!”. O zi... Mâine! Ba nu! AZI!
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
Condiţia umană
Câinii trec strada pe roşu. Câinii se plimbă pe stradă goi. Câinii latră când li se ia mâncarea. Câinii şi-o trag fără complicaţii. Câinii dau din coadă. Câinii iubesc după prima mângâiere. Câinii nu uită. Câinii nu iau note proaste la şcoală. Câinii dorm bine sub cerul liber. Câinii nu trăiesc în camere cu tavan. Câinii nu vor joburi în bănci.
Câinii sunt mai liberi decât noi.
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
Câinii sunt mai liberi decât noi.
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
marți, 6 mai 2008
Mesaj de la Ovidiu pentru Ovidiu
Hai, ba Ovidiu, ca te iei prea in serios :-P
LOOOOOOOL
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
LOOOOOOOL
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
Amintire de liceu
Cine sunt eu ? De ce exist? Ce este cu lumea asta? Ce este moartea? Ce vreau? De ce vreau ce vreau ? De ce mã port cum mã port ? Cum pot sã obţin ceea ce vreau ?
Nu-i aşa cã sunt întrebãri simple ? Şi totuşi spune-mi un moment când în trecerea ta prin şcoalã, dragul meu cititor, un profesor s-a uitat în ochii tãi şi a scris pe tablã "Existã un singur adevãr: cã viaţa e o cãlãtorie cu un bilet dus-întors. Aceasta e o cãlãtorie scurtã. Sã învãţãm regulile jocului!". Mie unuia nimeni nu mi-a spus asta niciodatã. Am avut în schimb ore de religie, ore de diriginţie, de fizicã, de chimie, unde uneori se insinuau rãspunsuri la aceste întrebãri. Am mai avut profesori care-mi dãdeau teme şi care mã ţineau ocupat. Acest lucru m-a fãcut sã caut de unul singur.
Sã mã revolt, oarecum. Fiindcã simţeam efectiv cã ceva e în neregulã. Cum poţi sã faci doisprezece ani de şcoalã şi nimeni sã nu-ţi scrie pe tablã " Ai nişte vise, cum poţi sã le îndeplineşti?". Sunt absolut sigur cã am dreptate. Şi de obicei nu sunt atât de categoric. De obicei sunt primul care sã-mi schingiuesc ideile şi sã mã rãstignesc pentru ceea ce zic sau pentru felul în care o zic. Dar, cititorule, care e ordinea prioritãţilor? Sã ştiu formula benzenului sau sã mi se zicã de ce sufãr când sunt îndrãgostit? Anul trecut o fatã s-a runcat în Iaşi de la etaj din cauza dragostei. Existã oameni maturi care vor zâmbi dispreţuitor în faţa acestei poveşti. Dar din asta e compusã viaţa. Din suferinţã, dragoste, vise, energie şi apoi moarte. Povestea acelei fete poate fi catalogatã pateticã. S-a omorât din dragoste. Dar, la dracu, dupã doisprezece ani de şcoalã, poate cã ar trebui sã ştim şi ce sã facem când dãm peste un moment patetic. Domnilor maturi, nu-i aşa? La ce bun atâta muncã în bãnci, dacã atunci când ies, tinerii se aruncã de la etaj? La ce bun atâta muncã dacã atunci când ieşim de pe porţile liceelor nu ştim sã rãspundem decât cu etichete şi clişee la întrebarea: CINE SUNT EU? Sau poate nici voi, domnilor profesori nu ştiţi sã rãspundeţi la aceste întrebãri şi încercaţi sã ascundeţi, sã suprimaţi patetismul întrebãrilor adevãrate prin teme la chimie... Cum e?
Cred cã eram în clasa a unsprezecea. Profesoara mea de fizicã mi-a cerut sã scriu un articol pentru anuarul şcolii. Treceam printr-un momentent dificil şi ţin minte cã am încercat sã dau tot ce am mai bun, sã urlu prin cuvintele pe care le-am scris. Şi asta am fãcut. Am scris despre ce am zis mai sus. Despre faptul cã întrebãrile adevãrate rãmân fãrã rãspuns şi premisele dupã care suntem educaţi sunt total eronate. Spuneam cã logica conform cãreia 2+2=4 nu se aplicã în probleme existenţiale şi cã acolo se aplicã o altã lege 1/0=imposibil. Toatã logica matematicii se opreşte la 1/0=imposibil. Aceastã formulã exprimã absurdul pe care îl trãim cu toţii în viaţa aceasta. Împãrţim un 1, existenţa, la un 0, golul din noi, şi uneori noaptea, înainte sã închidem ochii, plângem şi sufletul nostru se frânge sub un crud IMPOSIBIL. Eram absolut convins cã aceste cuvinte o vor face pe profesoara mea sã râdã. Ea avea cam 50 de ani. Cu siguranţã ştia sã rãspundã la aceste întrebãri! Cine sunt eu? De ce gândesc cum gândesc? Cum pot sã fiu fericit?
Doar era... Doamna Profesoarã. Venea în fiecare zi şi preda cu o convingere totalã legile fizicii. Ştia totul. Când noi nu puteam rezolva o problemã, ne duceam la ea. Şi ea, cu uşurinţã, rezolva în câteva minute totul. Deci trebuia sã ştie! Eu nu fãceam decât un act de protest faţã de nişte oameni care ŞTIAU dar NU VROIAU sã-mi zicã.
Dar ce s-a întâmplat nu a fost ce mã aşteptam. S-a sunat, doamna profesoarã a intrat în clasã, colegii mei s-au liniştit. I-am dus, oarecum înfricoşat hârtia, sperând sã nu aibã o reacţie prea negativã. Ea s-a aşezat pe scaun şi a citit. Şi când a terminat, în loc sã spunã cã sunt patetic, în loc sã-mi explice care-i cheia lui 1/0=imposibil, doamna profesoarã, Doamna Profesoarã, a început sã plângã. A plâns cu bucata aceea de fiţuicã în mânã pe care eu o mâzgãlisem cu urã cu o noapte înainte.
Nu am putut decât sã-i smulg foaia dintre mâini şi sã o rup în zeci de bucãţi. Ceva nu era în regulã! Nu ştiam dacã în mine sau în felul în care suntem învãţaţi sau nu sã privim lucrurile. Dar aveam de gând sã aflu...
18 mai 2007. Ponta Delgada, Insulele Azore
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
Nu-i aşa cã sunt întrebãri simple ? Şi totuşi spune-mi un moment când în trecerea ta prin şcoalã, dragul meu cititor, un profesor s-a uitat în ochii tãi şi a scris pe tablã "Existã un singur adevãr: cã viaţa e o cãlãtorie cu un bilet dus-întors. Aceasta e o cãlãtorie scurtã. Sã învãţãm regulile jocului!". Mie unuia nimeni nu mi-a spus asta niciodatã. Am avut în schimb ore de religie, ore de diriginţie, de fizicã, de chimie, unde uneori se insinuau rãspunsuri la aceste întrebãri. Am mai avut profesori care-mi dãdeau teme şi care mã ţineau ocupat. Acest lucru m-a fãcut sã caut de unul singur.
Sã mã revolt, oarecum. Fiindcã simţeam efectiv cã ceva e în neregulã. Cum poţi sã faci doisprezece ani de şcoalã şi nimeni sã nu-ţi scrie pe tablã " Ai nişte vise, cum poţi sã le îndeplineşti?". Sunt absolut sigur cã am dreptate. Şi de obicei nu sunt atât de categoric. De obicei sunt primul care sã-mi schingiuesc ideile şi sã mã rãstignesc pentru ceea ce zic sau pentru felul în care o zic. Dar, cititorule, care e ordinea prioritãţilor? Sã ştiu formula benzenului sau sã mi se zicã de ce sufãr când sunt îndrãgostit? Anul trecut o fatã s-a runcat în Iaşi de la etaj din cauza dragostei. Existã oameni maturi care vor zâmbi dispreţuitor în faţa acestei poveşti. Dar din asta e compusã viaţa. Din suferinţã, dragoste, vise, energie şi apoi moarte. Povestea acelei fete poate fi catalogatã pateticã. S-a omorât din dragoste. Dar, la dracu, dupã doisprezece ani de şcoalã, poate cã ar trebui sã ştim şi ce sã facem când dãm peste un moment patetic. Domnilor maturi, nu-i aşa? La ce bun atâta muncã în bãnci, dacã atunci când ies, tinerii se aruncã de la etaj? La ce bun atâta muncã dacã atunci când ieşim de pe porţile liceelor nu ştim sã rãspundem decât cu etichete şi clişee la întrebarea: CINE SUNT EU? Sau poate nici voi, domnilor profesori nu ştiţi sã rãspundeţi la aceste întrebãri şi încercaţi sã ascundeţi, sã suprimaţi patetismul întrebãrilor adevãrate prin teme la chimie... Cum e?
Cred cã eram în clasa a unsprezecea. Profesoara mea de fizicã mi-a cerut sã scriu un articol pentru anuarul şcolii. Treceam printr-un momentent dificil şi ţin minte cã am încercat sã dau tot ce am mai bun, sã urlu prin cuvintele pe care le-am scris. Şi asta am fãcut. Am scris despre ce am zis mai sus. Despre faptul cã întrebãrile adevãrate rãmân fãrã rãspuns şi premisele dupã care suntem educaţi sunt total eronate. Spuneam cã logica conform cãreia 2+2=4 nu se aplicã în probleme existenţiale şi cã acolo se aplicã o altã lege 1/0=imposibil. Toatã logica matematicii se opreşte la 1/0=imposibil. Aceastã formulã exprimã absurdul pe care îl trãim cu toţii în viaţa aceasta. Împãrţim un 1, existenţa, la un 0, golul din noi, şi uneori noaptea, înainte sã închidem ochii, plângem şi sufletul nostru se frânge sub un crud IMPOSIBIL. Eram absolut convins cã aceste cuvinte o vor face pe profesoara mea sã râdã. Ea avea cam 50 de ani. Cu siguranţã ştia sã rãspundã la aceste întrebãri! Cine sunt eu? De ce gândesc cum gândesc? Cum pot sã fiu fericit?
Doar era... Doamna Profesoarã. Venea în fiecare zi şi preda cu o convingere totalã legile fizicii. Ştia totul. Când noi nu puteam rezolva o problemã, ne duceam la ea. Şi ea, cu uşurinţã, rezolva în câteva minute totul. Deci trebuia sã ştie! Eu nu fãceam decât un act de protest faţã de nişte oameni care ŞTIAU dar NU VROIAU sã-mi zicã.
Dar ce s-a întâmplat nu a fost ce mã aşteptam. S-a sunat, doamna profesoarã a intrat în clasã, colegii mei s-au liniştit. I-am dus, oarecum înfricoşat hârtia, sperând sã nu aibã o reacţie prea negativã. Ea s-a aşezat pe scaun şi a citit. Şi când a terminat, în loc sã spunã cã sunt patetic, în loc sã-mi explice care-i cheia lui 1/0=imposibil, doamna profesoarã, Doamna Profesoarã, a început sã plângã. A plâns cu bucata aceea de fiţuicã în mânã pe care eu o mâzgãlisem cu urã cu o noapte înainte.
Nu am putut decât sã-i smulg foaia dintre mâini şi sã o rup în zeci de bucãţi. Ceva nu era în regulã! Nu ştiam dacã în mine sau în felul în care suntem învãţaţi sau nu sã privim lucrurile. Dar aveam de gând sã aflu...
18 mai 2007. Ponta Delgada, Insulele Azore
"Ceea ce esti imi rasuna atat de tare in ureche, incat nu pot auzi ceea ce-mi spui"
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
