Două întâmplări

Două întâmplări azi

După masă a venit proprietarul apartamentului în care stau pe la mine. Mi-a adus un castronel, o lingură, sărmăluţe... De sufletul părinţilor lui. E un bătrân slăbit. Îi place să vină să vorbim: „Ovidiu, se vede... tu ştii ce sunt greutăţile. Eu sunt bolnav. Nu cu trupul. El oricum e bolnav. Cu sufletul. Sunt bolnav cu sufletul. Şi soţia mea la fel. Sunt dezamăgit.”
Bolnav cu sufletul. O singură dată am mai auzit asta, în cultura mea minusculă. La Gabriel Liiceanu, când vorbea de stările depresive, în Uşa interzisă. Nici un filozof însă nu ar putea să zică aceste cuvinte mai amarnic decât le zicea bătrânul acesta azi, cu ochii obosiţi, cu respiraţia grea. Bolnav cu sulfetul. Nişte cuvinte atât de frumoase pentru ceva atât de dureros.

Am ieşit din casă pe seară. Era răcoare. Mă simţeam oarecum închis. M-am plimbat mult. La un moment dat am zărit o fată cu mâna întinsă pe marginea drumului, în centru. Era, practic, în floarea vârstei. 17 ani. 20 de ani. Faptul că era murdară şi în hainele acelea de bărbat la 40 de ani, nu îi ascundeau frumuseţea naturală de fată tânără. I-am dat câţiva bani. La întoarcere, când m-a văzut, mi-a zâmbit. I-am zâmbit înapoi. Am întrebat-o cum se descurcă. Mi-a răspunsă că e bine. Doarme la o biserică. Se descurcă cum poate. I-am zâmbit. Mi-a zâmbit înapoi. I-am zis noapte bună. Mi-a răspuns la fel.

La întoarcere m-am gândit doar la un lucru. Oare ce a fost mai preţios: pumnul de bani pe care i l-am dat la primul drum, sau zâmbetele şi cuvintele de la al doilea? Mâna întinsă, grăbită cu mărunţiş, fără priviri, la primul drum, sau recunoaşterea ei ca fiinţă la al doilea?

Poate că e o lecţie şi pentru mine aici.
A doua oară, la al doilea drum, pot face lucrurile mai bine.
How many roads must a man walk down, before you call him a man?
Ask a silly question, get a silly answer.
Many.
Namaste.

Calea Solitarului

Pus în faţa foii de hârtie sau în faţa calculatorului, un om care simte nevoia să scrie, nu doar tastează cuvinte, nu doar desenează... care simte nevoia, îmi e clar acum că e un solitar.
Semnele pe care le pune jos sunt nimic altceva decât un medicament pe care şi-l administrează bolnav sufletului, în căutarea îndestulării setei cascadei de cuvinte. Omul care scrie fiindcă are nevoie e un căutător a ceva ce nu poate niciodată exprima. El nu vrea să scrie, ci îşi atinge bucăţica lui de Nirvana din aranjamanetul sunetelor care cad. Nu e dorinţă sau moft, e nevoie. E o boală. Boala de a merge mai adânc, la următoarea virgulă, la următorul punct. La următoarea propoziţie care duce mai aproape de limita prăpastiei. Mai aproape, mai aproape... Zbor...
Omul care scrie, singur în faţa foii, ca generalii în faţa armatelor, ca exploratorii în vânt şi ploaie, ca alpiniştii în viscol, îşi înfruntă limitele prin aruncarea creierului în dansul narcotic al ritmurilor ascunse şi...caută. Izvorul adâncimii lui va îndestula, poate, setea unora din jur, dar niciodată pe a lui.
E nirvana lui. Fără drog. E meditaţia lui. Rugăciunea lui. Solitară.

Norocoasă şi profetică blestemată cale a solitarului.
Am să scriu. Da, da, am să scriu.
Namaste.