“Iubeşte-te!”, sau gânduri pentru o fată dragă

Să te iubeşti!
Ştiu că ţi-am zis şi ieri, dar vreau să ţi-o zic din nou. Azi ascultam muzică, făceam curat, făceam duş şi rumegam ideea… Cum adică să ne iubim? Cum să ne iubim? De ce să ne iubim? Dacă nu ne iubim pentru noi, atunci ar putea fi un alt motiv?

Fiecare are răspunsurile lui. M-am gândit la răspunsurile pentru mine. Şi la răspunsuri pentru tine.

Cum adică să mă iubesc?

Păi... fiindcă mi-e dor de sentimentul acela din liceu, de seninătatea lui, de curăţenia lui... Şi mă gândeam cum ar fi dacă am fi plini de iubire tot timpul, aşa ca o constantă, ca o formulă chimică ce curăţă constant răul din noi. Iar dacă putem iubi pe cineva, putem iubi o persoană, putem iubi părinţii, fraţii, surorile, bunicii, de ce să nu ne iubim în principal pe noi? Doar suntem cei mai apropiaţi de noi... Dacă iubim corpul unei persoane dragi şi vrem să ne apropiem de el, nu ar fi normal să ne iubim corpul nostru? Doar trăim în el...

Zicea o persoană... Gândeşte-te la ce ai face cu un iubit sau o iubită. I-ai mângâia corpul, ai gusta fiecare formă cu ochii şi ai ţine la căldura respiraţiei lui. Ai vrea să fii cu persoana aceea, să petreci timp cu ea. Ai vrea să-i faci cadouri, complimente, ai ierta-o când greşeşte. I-ai zice să mănânce sănătos. I-ai spune să facă sport. Ai încuraja-o în momentele grele şi i-ai spune că o să treacă.

Fă-o şi cu tine însăţi! Exact cum o faci cu o persoană dragă, fă-o cu tine însăţi! Efectiv programează în agendă toate lucrurile acestea! Nu ai întârzia pentru o persoană dragă, de ce ai întârzia pentru tine?

Apreciază-ţi corpul! Iartă-te! Ascultă-te! Acordă-ţi timp ţie! Zâmbeşte-ţi! Încurajează-te! Ai grijă de tine, de spaţiul tău, de lumea ta, de grădina minţii tale!

Nu fiindcă trebuie! Ci fiindcă te iubeşti! Uite aşa, ca pe o persoană dragă!
O.. parcă şi aud vocile... Narcisism! Narcisism!

Nu... nici un narcisism! Doar iubire! Simplă, curată, continuă, primordială iubire!

Şi dacă nu te iubeşti pentru tine, draga mea, atunci pentru ce? Iubeşte-te pentru viitorii tăi copii!
Pentru momentul în care fetiţa ta se va aşeza prăbuşită lângă tine, prinsă de păianjenul lumii haine în care trăim, sperând la ascultare şi înţelegere din partea ta, sperând la luminarea lacrimilor ei fierbinţi cu ochii tăi mari şi clari. Atunci, în acel moment, ea va avea nevoie de o mamă puternică. O femeie care a ştiut şi ştie să aibă grijă de ea, o femeie care a ştiut şi ştie să iubească şi să se iubească, fiind prin asta extrem de atrăgătoare... O femeie puternică care ştie în primul rând să ofere siguranţă, fiindcă a câştigat-o în nopţile lungi în care a căutat răspunsuri pentru momentul simplu, dar complicat, în care a spus definitiv “Mă iubesc! Mă accept aşa cum sunt! Mă bucur de mine! Oricine are altceva de spus, se poate duce dracului!”.
Fă-o pentru fetiţa aceea, draga mea! Fă-o pentru ea şi pentru tine!
Namaste.

Un laş şi jumătate

Două episoade.

Unu. Eram în liceu. Mergeam cu un maxi taxi spre ziua unui prieten. În acelaşi mijloc de transport, trei baieţaşi beţi. Cineva le-a atras atenţia să facă mai puţin zgomot. Baieţaşii au început prin a înjura. Apoi au devenit agresivi. Au început să lovească un bărbat din faţă. Şoferul a oprit maşina. În tot timpul acesta simţeam că trebuie să fac ceva. Toată fiinţa mea îmi zicea că trebuie să fac ceva. Bărbatul acela a încasat pentru câteva secunde pumni zdravăni. Ce să fac? Ce să fac? N-am făcut nimic. Indivizii au coborât. Mai târziu, când a fost vorba să mergem la poliţie să dăm declaraţii, majoritatea oamenilor au refuzat şi au coborât. Am coborât şi eu.

Mi-a fost ruşine. Îmi e ruşine şi acum. De laşitatea mea. De lipsa noastră de unitate.

Doi.
Când am venit de la Bucureşti cu trenul de la examenul TOEFL, un bărbat beat se aşează în faţa unei femei singure şi începe să-i povestească din senin problemele lui. Ba începe şi să-i pună întrebări, să-i răspundă. Femeia încearcă să-l ignore. El devine mai insistent. Femeia e clar afectată de omul acela, prinsă într-un context pe care nu l-a ales, din care nu ştie cum să iasă. Lumea din jur pare surdă. E atmosferă de film prost. Doamna pare singură cu un nenorocit într-un vagon întreg de oameni care aud ce se întâmplă. Femeia îi atrage atenţia să o lase în pace. El continuă. Disperată femeia ţipă la el să o lase în pace. Lumea este surdă în continuare. Simţeam că trebuie să fac ceva. Ceva… Orice… Să-i arăt că nu este singură în vagonul acela plin de oameni. Pentru moment n-am făcut nimic. Cine sunt eu să mă bag? Poate să-şi poarte singură de grijă… Poate să se ridice. Un rahat! Ce monolog de laş nenorocit! Următoarea clipă când a deschis gura, m-am îndreptat spre el şi am deschis şi eu gura: domnule dacă ţi-a zis să o laşi în pace, de ce nu o laşi? Câteva reacţii. Doamna s-a simţit parcă eliberată dintr-o strânsoare enormă. Bărbatul beat: absolut şocat de faptul că cineva şi-a permis să-i atragă atenţia. Lumea din jur a început să nu mai fie surdă. Vorbeau despre situaţia aceea inacceptabilă. Nu însă cum mă aşteptam eu să vorbească. Cometarii cinice, glumiţe pe sub mustăţi. Nu s-a băgat nimeni. Am simţit totuşi din partea tuturor un oftat de eliberare când situaţia s-a rezolvat şi femeia s-a ridicat şi s-a mutat de pe locul ei. Nici atunci nu s-a băgat nimeni.

Suntem curajoşi. Foarte. În scris, în sufragerie la un pahar de vin, bere sau ţuică de prune. La comentat de fotbal sau la înjurat guvernanţii. Suntem al naibii de curajoşi.

Nu şi când trebuie să facem ceva.
Valabil şi pentru mine.
Mă tratez.
Namaste.

Eu nu exist

Exact!
E o mare pacaleala!
V-am pacalit pe toti!
Eu nu exist! Eu nu eeee-xist!
Nu exista nici hainele cu care ma imbracam. Nici felul urat in care scriu. Nici pantofii mei maro. Nici medalia aceea de aur. Nici articolele mele din ziar. Nuuuuuuuu exista!
Nu, nu!

Eu nu exist!

Nu exista nici cartile pe care le-am citit!
Nici noptile acelea petrecute pe banca in parc!
Nici juramintele pe care le-am facut!
Nu, nu, imi pare rau!

Eu nu exist! Eeeeeu nu exist!

Nici placheta aia din liceu. Nici delfinii pe care i-am vazut in Atlantic!
Nu, nu!
Nici noptile de pe Rarau! Nici interviurile, nici lacrimile! Nici zambetele, nici saruturile!
Nici ploile, nici zilele de munca!
Nici dansurile, nici betiile!

Pe bune... eu nu exist!

Stiti povestea aceea cu generalul? Generalul care nu mai putea sa lupte fiindca adunase prea multe medalii pe piept? Si nu mai putea sa se miste liber? Nu mai putea sa fie fara trecut? Nu mai putea sa fie copil? O stiati? Ei, o stiti acum...

Iertati-ma, dar in seara asta simt nevoia sa ma simt liber...
Asa ca nu exist...
V-am pacalit pe toti...
Namaste

O mie

Grabiti sa prindem metroul, autobuzul, tramvaiul, taxiul...
Grabiti sa prindem urmatorul job, urmatoarea promovare, urmatorul bonus.
Alergam dupa urmatoarea linie din CV, dupa urmatoarea blonda cu fundul rotund, dupa urmatoarea masina cu care sa ne dam tari.
Fugim dupa urmatorul titlu pompos anexat numelui nostru: managing director, chief sales shit eater, doctor honoris pausa...
Ne imbuibam sangele cu adrenalina urmatorului dead-line, crezand ca avem mai mult decat altii, dormind linistiti, sedati de posibila admiratie sau invidie a altora.
Si din toate acestea, o intrebare ma chinuie fara sa-mi dea pace: de ce atat de multi oameni traiesc de parca ar avea o mie de vieti? Nu stiu si incep sa nici nu mai vreau sa stiu.

Namaste.

Blog din Blog

Acum câteva zile am trăit efectiv impresia unor suflete care bat în ritmuri apropiate. În programare neuro lingvistică e chestia aceea cu acordul respiratiei si al gesturilor. Înţelegerea între doi oameni e influenţată de felul în care respiră cei doi, sau de gesturile lor mai mult sau mai puţin asemănătoare. Aşa o fi, de acum însă cred că există raport şi la nivelul inimilor şi ţelurilor. În termeni populari, asta se cheamă prietenie, dar cum sunt un om extrem de simplu, trebuia să complic putintel lucrurile.

Ei, cam asta am simţit lângă un prieten într-o noapte în Bucureşti.
Că inimile şi minţile au intrat în raport. Ca doi călători însetaţi care s-au regăsit amândoi pe acelaşi drum ce duce spre izvorul din munte. E adevărat, ne-am întâlnit la o intersecţie. Şi mai e mult până la răcoarea urcuşului terminat. Dar lucrul acesta nu contează. Cel puţin ştim că nu suntem singuri.

Reiau scrisul din cauza a câteva lucruri.
Din cauza acelei plimbări, cu amintiri şi vise din viitor.
Din cauza unui mesaj, care refuză să se lase uitat, si a mesajului ce a urmat
«Te imbratisez «

Din cauza persoanei care le-a scris si din cauza bucuriei de randunica care respira in cuvintele ei.

Si din cauza unei intrebari simple:

Daca este un lucru pe care l-ai face foarte bine si ar avea un impact pozitiv asupra ta si a celorlalti, care ar fi acela?

O intrebare care merita sa fie pusa in fiecare zi de fiecare dintre noi.

Namaste.