Michael Jackson a facut parte oarecum din copilaria mea.
Tin minte ca de multe ori coboram scarile repede cu rachetele de tenis in mana, batand apoi la usa lui Alin, unul dintre cei mai buni prieteni ai copilariei.
Alin era un fan de-al lui Michael. Poate pentru prima data am aflat de el din posterele lui Alin.
Am avut impresia ca omul acela era dintotdeuana acolo. Ca si Elvis. Nu m-a interesat cum a ajuns sa cante Billie Jean sau Thriller. Era doar... Michael Jackson. Asa cum Mozart e... Mozart.
M-am obisnuit cu prezenta muzicii lui. Imi placea.
Acum cand el a murit, ma intreb cam cum ar fi fost daca el nu ar fi creat. As fi fost putin mai sarac cu siguranta.
Si dupa ce am vazut documentarul de mai jos, imi dau seama cam cata suferinta a indurat omul acesta, cam cata presiune pana sa creeze diamantele lui. Trecem prea usor peste povestea copacului, smulgand trecatori doar fructele.
Lectia invatata de mine de la Michael: cauta mai intai povestea, cu rabdare si atentie. Fiindca fiecare are o poveste care merita ascultata.
Namaste, Peter Pan!
sâmbătă, 27 iunie 2009
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
E un zambet si o lacrima pe fata mea, Ovidiu. Pentru ca de multe ori coborai scarile repede... si bateai la usa... si aveai rachetele in mana... si-mi aduc aminte cum am jucat noi doi tenis pe unul din terenurile de langa Cetate.
Si-apoi mi-l aduc aminte pe Michael, atunci cand aveam eu 7,8 sau 9 ani. Mi-l aduc aminte pe vinyl si pe covorul din sufragerie, in palaria mamei si in musafirii care se uitau la mine cum dansez :-P. Posterele erau ale fratilor mai mari, muzica lui Michael era peste tot.
Si-apoi imi aduc aminte ca jucam tenis de masa, fie la tine, fie la mine. Si ca citeam in vacanta de vara toate povestile lumii, iar Harap Alb ne era, parca, frate.
Duminica asta am vrut sa castige Federer, dar l-am simtit invigator pe Roddick. Pentru ca rostul omului e sa dea si sa dea din plin neconditionat. Americanul s-a reinventat la Wimbeldon-ul de anul acesta, Elvetianul a funcitionat precum un ceas ce se strica foarte foarte greu. Dar ticaitul jocului sau este si va ramane precum muzica lui Michael Jackson.
Si-acum ma-ntreb... Unde esti copilarie cu padurea ta cu tot? :-)
Duminica la meciul dintre Rodick si Federer mi s-a parut ca Tenisul, ca sport, a ajuns la un blocaj. Erau prea buni amandoi. Vroiau amandoi prea mult sa castige. Amandoi cu servicii imposibil de returnat. Tenisul ca mecanism perfectionat pana la blocaj. Am vrut sa castige Rodick!
Copilaria nu se va mai intoarce niciodata. Sunt bucuros. E un timp de copilarit, un timp de maturizat. Copilaria a fost frumoasa si luminoasa. :) Te salut, Alin!
De acord in ceea ce priveste meciul de duminica. Un blocaj, dar unul frumos, unul in care tensiunea la cote maxime te elibereaza, nu te tine in suspans, te duce cu mintea si cu spiritul spre un jucator sau spre altul pana cand schimbul de mingi trece limitele firescului. Se pare ca amandoi ne-am gandit la Roddick :-)
De acord si cu timpurile omului. Totusi, e buna si "melancolia" uneori, intrucat ne poate (re)aduce intr-o stare in care ne e (mai) usor sa (ne) descoperim. Si eu ma bucur de copilaria mea, la fel de mult cum ma bucur de realizarile profesionale de acum :-).
Intr-o alta ordine de idei, eu mai am doar partea a 2-a din volumul 4 al Istoriei Loviturilor de Stat din Romania. "Socat" exprima aproximativ starea si gandurile mele. Ah, cat de fain ar fi un pahar de vin (sau unu' de bere) si o discutie luuuuuunga acum.
Dar cine stie? Poate te prind prin Iasi intr-un weekend sau poate te iau din Gara de Nord intr-o dupa-amiaza? :-) Te salut si eu, Ovidiu.
Trimiteţi un comentariu