La mulţi ani, Ovidiu!
Ai mai crescut cu un an, cu un neuron, cu un rid, cu un gust amar, cu un zâmbet prudent, cu o răutate liberă, cu o bucurie nepăsătoare.
Oarecum mulţumit.
Niciodată mulţumit definitiv.
Mi-aduc aminte frânturi. Azi mi-am adus aminte de ea din liceu. După un an şi jumătate de împărţit şoapte, cred, m-a şocat cu un simplu: „Eu nici măcar nu te ştiu. Nu ştiu bine cine eşti.”
Atunci m-au şocat cuvintele, acum mă şochează adevărul lor. Ea nu mă ştia atunci la 18 ani, aşa cum nu o ştiam nici eu. Nu am lăsat-o eu să mă ştie. Nu am lăsat pe nimeni să mă ştie. Nu mă ştiam nici eu. Mă ştiu oare acum?
Hai, să dormi bine în noaptea asta! 24.
Namaste.
luni, 27 aprilie 2009
miercuri, 8 aprilie 2009
Fără demnitate-Scrisoare despre Iulia şi Chişinău
Cam acesta e visul fiecărui conducător de stat. O masă de oameni fără demnitate, fără speranţă şi fără respect de sine, prăbuşiţi în probleme, privind constant în pământ. Plini mai degrabă, ca nişte ploşniţe, de lucruri care ne despart, decât de lucruri care ne unesc. Ultimele de fapt înseamnă putere.
Eric Berne, creatorul Analizei Tranzacţionale, spunea că pentru a exista, un grup trebuie să se definească şi să-şi definească membrii: ce însemnă de fapt să fii membru al grupului? Ce înseamnă acum să fii român?
Înseamnă să fii zdrobit sub nepăsare şi birocraţie, sub neîncredere şi dezgust.
România nu mai este un grup. Ce înseamnă să fii român? Dacă aş întreba o mie de persoane pe stradă, toţi ar răspunde ceva diferit. Cred că singurul lucru care ne uneşte cu adevărat este faptul că ne dispreţuim şi ne urâm adânc, cinismul unui atotcunoscător care-şi pleacă şira spinării deja ruptă. Popor fără demnitate. Suntem ca un câine care-şi târâie picioarele paralizate, nemaiputând să latre, mâncat de viu de păduchi şi râie.
Suntem singuri, fiecare dintre noi, ducând în genunchi o luptă deja pierdută.
Şi lor le place asta. Masa perfectă.
Îmi ies din minţi de fiecare dată când ajung să vorbesc despre asta.
Sunt zeci de cazuri în care, dacă eram în Franţa, aveam zece revoluţii, nu una.
Vă amintiţi de Remeş? Un ministru ia şpagă cârnaţi!
Vă amintiţi de Adomniţei? Un ministru spune că nu-s bani pentru salarii, apoi votează pentru mărirea acestora. Reacţia primului ministru de atunci? „Eu nu sunt responsabil pentru toţi idioţii din guvern.”
Dar cine dracu e?
Dacă acest popor avea un minim de respect pentru sine, la fiecare astfel de întâmplare, ar fi umplut pieţele din marile oraşe. Cum să suporţi aşa ceva?
Acum, la Chişinău oamenii cer libertate. Nu e prilej pentru fraze isterice şi naţionaliste. E prilej pentru găsirea minimului de respect pentru sine pe care îl mai are acest grup de oameni care-şi zice "Români". E prilej de a găsi măcar un ultim lucru care ne dă demnitate.
Te iubim, Iulia! Fii puternică!
Eric Berne, creatorul Analizei Tranzacţionale, spunea că pentru a exista, un grup trebuie să se definească şi să-şi definească membrii: ce însemnă de fapt să fii membru al grupului? Ce înseamnă acum să fii român?
Înseamnă să fii zdrobit sub nepăsare şi birocraţie, sub neîncredere şi dezgust.
România nu mai este un grup. Ce înseamnă să fii român? Dacă aş întreba o mie de persoane pe stradă, toţi ar răspunde ceva diferit. Cred că singurul lucru care ne uneşte cu adevărat este faptul că ne dispreţuim şi ne urâm adânc, cinismul unui atotcunoscător care-şi pleacă şira spinării deja ruptă. Popor fără demnitate. Suntem ca un câine care-şi târâie picioarele paralizate, nemaiputând să latre, mâncat de viu de păduchi şi râie.
Suntem singuri, fiecare dintre noi, ducând în genunchi o luptă deja pierdută.
Şi lor le place asta. Masa perfectă.
Îmi ies din minţi de fiecare dată când ajung să vorbesc despre asta.
Sunt zeci de cazuri în care, dacă eram în Franţa, aveam zece revoluţii, nu una.
Vă amintiţi de Remeş? Un ministru ia şpagă cârnaţi!
Vă amintiţi de Adomniţei? Un ministru spune că nu-s bani pentru salarii, apoi votează pentru mărirea acestora. Reacţia primului ministru de atunci? „Eu nu sunt responsabil pentru toţi idioţii din guvern.”
Dar cine dracu e?
Dacă acest popor avea un minim de respect pentru sine, la fiecare astfel de întâmplare, ar fi umplut pieţele din marile oraşe. Cum să suporţi aşa ceva?
Acum, la Chişinău oamenii cer libertate. Nu e prilej pentru fraze isterice şi naţionaliste. E prilej pentru găsirea minimului de respect pentru sine pe care îl mai are acest grup de oameni care-şi zice "Români". E prilej de a găsi măcar un ultim lucru care ne dă demnitate.
Te iubim, Iulia! Fii puternică!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
