Seria comică "Naivităţi"

Dragă domnule Preşedinte,

Vă spun domnule Preşedinte şi nu Băsescu, fiindcă vă respect şi v-am votat să mă reprezentaţi în acea funcţie. Eram student în Iaşi când v-am votat prima dată. La aflarea ştirii victoriei dumneavoastră, studenţii au ieşit în stradă. Am fost şi eu unul dintre ei. Nu m-am manifestat prea gălăgios, nu-mi stă în fire. Dar m-am bucurat sincer. Am sperat că se va schimba ceva. Că furturile şi indecenţa care ne provoacă greaţă la televizor se vor termina. Am votat şi împotriva suspendării dumneavoastră. Şi atunci au ieşit studenţii în stradă. Am ieşit şi eu.

Am fost un prost şi un naiv. De ce un prost şi un naiv?

În campania pentru prezidenţiale când aţi concurat împotriva domnului Năstase aţi avut un moment genial la TVR. A fost numit „momentul sincerităţii”. Aţi spus două lucruri pe care mi le amintesc clar.

1.„De ce a ajuns poporul român să aleagă între doi foşti comunişti?”

2. „Când mă uit în oglindă şi mă întreb… Băsescule, ai respect pentru poporul român? Am…”

A fost un moment în care aţi acumulat toate nemulţumirile noastre, mai ales ale tinerilor. Toate nemulţumirile şi toate speranţele. Am crezut în dumneavoastră! Am crezut că nu vom mai avea miniştri care să ia şpagă termopane. E adevărat că n-am mai avut. Am avut însă miniştri care au luat şpagă cârnaţi.

Poate că unele lucruri nu le-aţi putut schimba din poziţia dumneavoastră, dar anul acesta m-aţi convins că am făcut o greşeală mare, nu atât când v-am votat, ci când am sperat că ne veţi respecta. Şi ştiţi bine că mă refer la felul în care fiica dumneavoastră a intrat în parlamentul european.

Felul în care aţi pus partidul să facă oamenii de la ţară, neştiutori, să vă voteze fata a fost cea mai mare jignire pe care am trăit-o ca cetăţean tânăr al acestei ţări. A fost un cuţit în spate pentru toţi studenţii, pentru cei care-şi rup coatele şi neuronii pe băncile şcolilor din ţară şi străinătate, sau pentru cei care au ieşit în stradă pentru dumneavoastră.

Şi asta fiindcă aţi arătat încă o dată că în România NU CONTEAZĂ CE ŞTII, CI PE CINE ŞTII. Care e diferenţa între ce aţi făcut dumneavoastră şi un profesor universitar care-şi angajează nevasta, un primar care-şi angajează amanta, sau un consilier local care-i dă bani finului ca să „refacă” străzile?

Când vă uitaţi în oglindă, vă mai puteţi spune că respectaţi poporul român? Aveţi puterea, ca părinte, să recunoaşteţi în oglindă că fata dumneavoastră chiar nu avea ce căuta acolo?

Acum am câştigat o bursă la o universitate din străinătate. Toţi oamenii, cu excepţia mamei, mi-au spus să NU mă întorc în ţară. Am ezitat să le dau un răspuns. Vreau să mă întorc, să fac lucrurile mai bune. Ce spuneţi, să mai ezit acum cu răspunsul?

Eu, sincer, văd cum îmi moare speranţa. Îmi vine să vomit când deschid televizorul. Toţi sunteţi la fel de groteşti, la fel de murdari. Mă gândesc că am 24 de ani şi deja nu mai sper. Oare cum se simt cei de 40, 50 de ani sau părinţii şi bunicii mei? Ne vine greaţă, domnule Preşedinte când vedem cine ne reprezintă! Suntem disperaţi! Clasa politică din România ne-a furat speranţa, prezentul şi viitorul. Este o mafie la costum şi dumneavoastră ştiţi asta, fiindcă faceţi parte din ea. Faceţi parte din sistem.

Mai există vreo soluţie pentru tot cancerul care ne distruge de vii ca popor, care ne roade ca o omidă dezgustătoare?

Eu zic că există. Sunt zeci, sute de români plecaţi la studii în străinătate, specialişti adevăraţi, oameni cu adevărat deştepţi, decenţi, care ar putea face ceva pentru ţara lor. Îi vedeţi, însă, conduşi de Vanghelie? De Geoană? De Vadim? De Crin Antonescu? De Monica Ridzi şi Elena Udrea? Pot ei accepta vulgaritatea zilnică mâncată pe pâine?

Clasa politică trebuie să plece în bloc, trebuie tăiat odată capul acestei mafii, acestui şarpe care ne otrăveşte ţara. Oamenii din parlament trebuie să fie înlocuiţi cu oameni noi, valoroşi, oameni care să ne reprezinte cu adevărat, oameni cu care să ne mândrim. Partidele trebuie să fie obligate să-i caute cu disperare.

Constituţia însăşi trebuie modificată! Legea fundamentală trebuie schimbată, fiindcă avem nevoie de o schimbare fundamentală. În România de azi nu oricine trebuie să mai aibă dreptul de a candida în parlament, la preşedinţie sau în consiliile judeţene. Vârsta maximă ar trebui să fie de 45 de ani, şi candidaţii ar trebui să aibă măcar un an de studii la zi în străinătate.

Români valoroşi sunt. Sute! Mii! Ei însă nu înjură ca să ajungă sus. Preferă să-şi trăiască viaţa în decenţă, dezamăgiţi şi demoralizaţi în ţară sau muncitori şi străini în afara ţării.

Schimbarea aceasta are nevoie însă de bărbăţie şi putere de caracter. Nu vă cer s-o faceţi dumneavoastră. Iniţiaţi un referendum. O vom face noi! Veţi vedea atunci cum evadează frustrările românilor acumulate în 20 de ani. Va fi o a doua revoluţie! Ar însemna, bineînţeles moartea dumneavoastră ca om politic, moartea partenerilor dumneavoastră, a prietenilor, a sistemelor care merg ca unse în combinaţii şi furturi de miliarde. Un chirurg nu poate, însă, negocia cu cancerul pe care îl operează. Schimbarea trebuie să fie una radicală, sau nu se va produce niciodată. Oare înţelegeţi acest lucru?

Aveţi curajul, însă, domnule Preşedinte? Aveţi curajul să salvaţi România? Să ne redaţi demnitatea? Aveţi bărbăţia ca ultimul act pe care îl faceţi să fie un referendum care să ne dea ţara şi viitorul înapoi? Dacă aţi face acest gest, vă vor înjura, veţi stârni o furtună, poate chiar vor atenta la viaţa dumneavoastră, dar veţi deveni o legendă, un erou, unul dintre puţinii bărbaţi adevăraţi ai României.

Dacă nu o veţi face, veţi rămâne un nume mic, veţi muri încet, meschin, grotesc, veţi deveni un rând sau două de istorie, reprezentat ca un preşedinte care, în calitate de părinte, din dragostea oarbă pentru copil, manevrează votanţii neştiutori de prin satele medievale ale României.

Aveţi sau nu aveţi respect pentru poporul român, domnule Preşedinte? Uitaţi-vă atent în oglindă! Aveţi sau nu aveţi?

Fiindcă dacă nu aveţi, există şi o variantă mai complicată. Există şi varianta ca noi să adunăm 500.000 de semnături şi să ne facem singuri referendumul. E mai complicat, însă la nevoie o vom face. Fiindcă, deşi suntem umiliţi în fiecare zi, încă ne respectăm!

P.S. Am scris aceste randuri la cald, intr-o seara. Abia mai apoi m-am prins ca tot prost si naiv am ramas. Nu exista pastile pentru asa ceva?
Namaste.

Michael

Michael Jackson a facut parte oarecum din copilaria mea.
Tin minte ca de multe ori coboram scarile repede cu rachetele de tenis in mana, batand apoi la usa lui Alin, unul dintre cei mai buni prieteni ai copilariei.

Alin era un fan de-al lui Michael. Poate pentru prima data am aflat de el din posterele lui Alin.

Am avut impresia ca omul acela era dintotdeuana acolo. Ca si Elvis. Nu m-a interesat cum a ajuns sa cante Billie Jean sau Thriller. Era doar... Michael Jackson. Asa cum Mozart e... Mozart.

M-am obisnuit cu prezenta muzicii lui. Imi placea.
Acum cand el a murit, ma intreb cam cum ar fi fost daca el nu ar fi creat. As fi fost putin mai sarac cu siguranta.

Si dupa ce am vazut documentarul de mai jos, imi dau seama cam cata suferinta a indurat omul acesta, cam cata presiune pana sa creeze diamantele lui. Trecem prea usor peste povestea copacului, smulgand trecatori doar fructele.
Lectia invatata de mine de la Michael: cauta mai intai povestea, cu rabdare si atentie. Fiindca fiecare are o poveste care merita ascultata.

Namaste, Peter Pan!