Vals anonim

- Viața asta n-are niciun sens, iși spuse el în gând privind prin geamul tramvaiului.
Se simțea sleit de puteri și ochii îi erau grei. Era vineri seara și el nu mai vroia decât să ajungă acasă. Zgomotul străzii nu-l mai deranja cum o făcea altădată. Nici luminile mașinilor care treceau prin fața lui într-un spectacol monoton. Oboseala îi amorțise simțurile, un sedativ puternic și moleșitor.
- Niciun sens, își mai spuse el o dată, respirând greu ca sub o armură purtată prea mult într-o luptă.
Ușile tramvaiului se deschiseră. Oamenii urcară tăcut ocupându-și locurile. Băiatul nu-și luă ochii de pe fereastră. De undeva din spate, încet, începu să se audă un acordeon. Un acordeon, ca un copil obraznic, care se încăpățânează să râdă într-o cameră de oameni triști.
Băiatul nu băgă de seamă muzica. Pierdut în gândurile lui, aproape că se rupse de tot ce era în jur.
Acordeonul se apropie. Mai mult. Mai mult. Până când ajunse în spatele băiatului, împungând obraznic tăcerea cu sunetul lui de vals. Cu ochii prinși în transa orașului, nici atunci băiatul nu tresări. Își lipi doar mâna de geam și degetele începură să bată inconștient ritmul muzicii.
Acordeonul plecă mai departe, dansându-și drumul printre oameni. Se auzea tot mai încet. Mai încet.
Tramvaiul încetini pentru a opri în stație.
Ușile se deschiseră. Oamenii coborâră. Alții urcară. Liniștea reveni în tramvai.
Degetele băiatului se opriră dintr-o dată și rămaseră lipite de fereastră. Băiatul își deschise ochii mari, revenind la realitate parcă dintr-un somn adânc.
- E totuși o seară frumoasă. E o seară frumoasă…